Vedem în Occident o despărțire a apelor și pe tema înarmării Ucrainei, a pericolului reprezentat de Putin, nu doar a embargoului pe gaze. Unde se situează elita politică românească? Niciunde.
Întrebat cu tot mai multă insistență când trimite și România armament în Ucraina, așa cum au făcut mai toate statele europene, premierul pune aceeași placă, „analizăm și când vom hotărî vă spunem”. Doar că analiza proiectului de lege, care nici măcar nu a fost trimis Parlamentului, durează deja de două săptămâni. Dacă începe Al Treilea Război Mondial, nu o să mai fie cazul. Întors de la Kiev, Marcel Ciolacu a repetat senin că România se va „implica activ în reconstrucția Ucrainei”. Se gândește probabil că e rost de ceva hoțomănii și tunuri. Pe post de urma scapă turma, Cîțu a luat lumină și imagine de la Kiev, apoi a îndrugat niște banalități despre război. Acum se miră că hackerii ruși l-au confundat cu Ciolacu. Păi, sunt la fel.
În rest, cuvântul de ordine e „capul la fund, băieți”. Până și despre provocările din Transnistria le-a luat vreo două zile să spună ceva. Iar când au spus, mai bine tăceau, atât de penibil a sunat comunicatul oficial al MAE. „Am luat notă cu preocupare de aceste incidente” (trebuia să fie „îngrijorare”, ca să fie pe aceeași lungime cu prezidentul) și „sprijinim eforturile autorităților de la Chișinău de a gestiona aceste evoluții în mod responsabil, transparent și echilibrat”. Fabulos! Limbajul „diplomatic” românesc e unic în Europa, e făcut din lemn de esență comunistă altoit cu lașitate cotrocenistă.
Astfel de exprimări nu ajută în niciun fel populația, care e tot mai îngrijorată. Dar lipsa de empatie e cartea de vizită a actualei elite politice. Mi se pare totuși inadmisibil ca nicio autoritate – președinție, Ministerul Apărării, cel de Externe etc. – să nu organizeze nicio conferință de presă în două luni de la începerea invaziei. Știu că e greu, pentru că, de fapt, nu au nimic a spune, încearcă penibil să joace la două capete, iar asta se vede și se simte. Motivul îmi scapă, altul decât nevolnicia. Nu spune nimeni să-și flexeze inutil mușchii, dar mersul în genunchi afectează (și mai) grav coloana vertebrală.
Populația a fost lăsată pe mâna unei armate de strânsură formate din foști colonei și generali în rezervă (țara e un nesecat izvor la acest capitol) sau politruci cu studii la Academia SRI, care în afară de niște explicații tehnice despre tancuri și rachete nu sunt capabili să facă o analiză cu cap și coadă despre ceea ce se întâmplă. Liderii partidelor, care până pe 24 februarie făceau coadă la aparițiile pe sticlă, s-au volatilizat din peisaj. Dacă nu e vorba de vreo coterie de partid, de ceva de tras pe spuza propriei imagini, sunt goi de idei, au trăirile unei scânduri de călcat rufe și empatia stâlpului de telegraf. Acest lucru se vede cel mai bine în situațiile în care istoria se joacă sub ochii noștri.
Atitudinea elitei politice te face să te întrebi cu groază ce s-ar întâmpla dacă, doamne ferește, războiul s-ar extinde, dacă Putin, disperat că nici în Donbas campania nu-i merge bine, ar pune în practică amenințările. „Umbrela NATO”, mantra pe care o repetă cu disperare mai-marii noștri, e bună și pentru a le ascunde impotența. Dar, în afară de a somnola la umbra articolului 5 din Tratat, mai sunt capabili de ceva? Uitându-ne în jur, în primul rând la ucraineni, apoi la polonezi și la baltici, răspunsul e cu certitudine nu. Neputința autorităților, faptul că nu te poți baza pe ele nici până la ușă, a fost dovedită din plin în primele zile ale valului de refugiați, când societatea civilă s-a descurcat de una singură. Autoritățile au fost frunză-n vânt. Și continuă să fie frunză-n vânt cu cât întregul context se tensionează pe zi ce trece. Dar chiar și atunci când stau pe tușă și chibițează (prost), ar trebui să fie pregătite să intre în joc.
Deunăzi, o prietenă plecată de mult în Occident, dar care urmărește viața politică românească, mă întreba dacă atitudinea puterii de la București poate fi explicată prin pacifism sau prin dependența de gazul rusesc, ca în Germania. Sau, poate, prin vreun putinism la nivelul populației, știută fiind puterea propagandei Kremlinului. Nici vorbă, i-am spus, majoritatea românilor nu-i iubește pe ruși, AUR și ai lor câțiva purtători de mesaje putiniste sunt totuși minoritari, iar puterea de la București habar n-are ce vrea. Nu se agită nici pe chestiunea pericolului unui război nuclear (în societate nu s-a indus o isterie pe tema asta, ca în Germania), nici nu vorbește despre schimbarea de paradigmă venită dinspre britanici și americani, care și-au stabilit clar strategia: slăbirea Rusiei, cum a spus Lloyd Austin, secretarul apărării al SUA, până în punctul în care nu va mai fi capabilă să reprezinte o amenințare la pacea lumii. Iar asta înseamnă înarmarea până în dinți a Ucrainei, în așa fel încât pierderile Rusiei să fie fatale.
Vedem în Occident o despărțire a apelor și pe tema asta, nu doar a embargoului pe gaze. Binomul franco-german, dar mai ales Germania, consideră că tiranul nebun nu trebuie pus cu spatele la zid ca să nu-i vină ideea să trimită o bombă nucleară (tactică) – prima candidată e însă chiar Ucraina –, deci nu sunt fericiți cu înarmarea acesteia, preferând un acord de pace, chiar dacă asta înseamnă sfârtecarea Ucrainei și doar un respiro pentru Putin până la o altă invazie. Pe scurt, o cedare în fața lui Putin, apoi business as usual. Anglo-saxonii nu vor nici sacrificarea Ucrainei, nici să joace, strategic și economic, în ritmul în care își zăngăne Putin săbiile nucleare. Care e poziția României în această chestiune? Nu știm. Asta pentru că elita noastră politică nu e nici cal, nici măgar.
Andreea Pora
