În luna octombrie a acestui an, a apărut o carte despre istoria Oradiei, una foarte importantă ca abordare și tematică. Este o carte care se ocupă chiar de începutul acestui vechi oraș medieval al Ungariei, subiect străin istoricilor noștri de până acum. Un titlu ca Oradea s-a născut oraș. Înainte de 1100 nu numai că atrage atenția, dar chiar te îmbie s-o cumperi urgent. Din păcate, acest lucru a fost imposibil, pentru că autorul, Doru Sicoe a tipărit-o într-un tiraj de numai 100 de exemplare, care s-a epuizat în circa două săptămâni, fiind vândut la prieteni și cunoștințe, nu prin librării și chioșcuri de ziare. Această carte vine la cinci luni după cealaltă, De la Oradea la Oradea Mare și iarăși la Oradea, apărută în luna mai, primul tiraj, apariție de mare interes, fiind chiar un bestseller local.
Noua apariție editorială se ocupă de istoria veche a Oradiei, lămurind multe dintre necunoscutele de la fondare, din disputatul an 1083. Atunci, prin înțelegerea dintre papă și regele Ungariei Ladislau I, apare, pe un dâmb dintre cursurile râurilor Crișul Repede și Peța, o mănăstire catolică, a cărei biserică monumentală era planificată ca necropolă regală. Este anul în care Ungaria lui Ladislau I dă o lovitură de imagine în plan extern, prin recunoașterea a trei sfinți unguri în calendarul catolic: Ștefan, Emeric și Garard (venețian la origine). În 1092, prin mutarea episcopiei catolice de la Biharia la Oradea, se poate spune că noul oraș s-a născut. Geneza urbană a Oradiei este deci de circa un deceniu, autorul expunând toate detaliile pe care le-a putut aduna ca să-și susțină teoria. De ce 1083, de ce 1092 – iată ani care, în sfârșit, sunt explicați în limba română. Până acum, aceste detalii erau dezbătute mai ales în limba maghiară…
Din ceea ce prezintă Doru Sicoe, Oradea nu este o fondare atât de maghiară pe cât se credea, ci mai degrabă una italiană. Există o implicare regalo-papală în geneza Oradiei, însă elementul italian, alături de mâna de lucru autohtonă, româno-slavă, sunt dominante. Maghiarilor li se rezervă statutul de dominatori, de mână înarmată care asigura apărarea militară a obiectivului. Cea mai bună dovadă a vechimii elementului româno-slav ar fi chiar denumirea noii așezări, care provine din slavonul „gorod”. Un element ajutător în explicarea genezei numelui îl constituie cazul Aradului. Pomenit în documente cam din momentul nașterii Oradiei, Aradul apare inițial, în documente, ca Orod, iar comitatul al cărui capitală era, se numea pe hărți Comitatus Orodiensis sau Oradiensis. Derivarea în Orad, vizibilă la denumirea comitatului pe hărțile medievale, seamănă foarte mult cu denumirea Orade, cum e pomenită Oradea în românește, la începutul secolului al XV-lea. Amestecul de populație româno-slav e pomenit atât în Gesta Hungarorum (prima istorie a ungurilor, scrisă în latină, cel mai probabil în vremea lui Ladislau I, consideră autorul), cât și în Cronica lui Nestor sau a vremurilor trecute (prima istorie a rușilor, în alfabet chirilic și limbă slavonă), iar slavii de nord foloseau „gorod”, în timp ce slavii de sud „grad”, pentru „oraș” (derivat în românește, mai târziu, din ungurescul „varos”). Românii au numit deci noua așezare, chiar de la bun început, cu termenul de „oraș” (derivat din „gorod”), devenind Orade, Oradia și, în cele din urmă, Oradea. Acesta este chiar unul dintre argumentele că Oradea s-a născut oraș, fiind percepută chiar de la început ca centrul administrativ al zonei, curte de justiție și notariat, sediu episcopal catolic, școală și bibliotecă.
Pentru a înțelege mai bine geneza urbană a Oradiei, una catolică, autorul trece în revistă diferențele majore dintre o mănăstire catolică și una ortodoxă, criticându-l pe istoricul Liviu Borcea, a cărui abordare incorectă se rezuma la faptul că regele Ladislau I (1077-1095) a făcut la Oradea „doar o mănăstire” – expresie depreciativă, devenită chiar titlu de capitol în Oradea s-a născut oraș. Înainte de 1100. Tot în acest capitol este criticat și Titus L. Roșu, profesorul de liceu care a publicat o carte în care susținea că reședința lui Menumorut a fost de fapt la Oradea, nu la Biharia, iar Ladislau I era văzut ca un cuceritor militar al zonei, nu un membru al familiei arpadiene care chiar a copilărit în Bihor, ducat pe care l-a condus, ca tânăr prinț, urmaș la tronul Ungariei. În timpul vieții sale, Ladislau prinde trei invazii pecenego-cumane care devastează bogata episcopie de la Biharia, centrul administrativ al Bihorului. Invazia cumană din 1091 a fost cea care a pus capac acestei situații. Observând că mănăstirea sa de la Oradea a scăpat neatinsă, fiind fortificată natural, dar și militar, regele a luat măsura reînființării episcopiei catolice a Bihorului, de data asta cu 13 km spre sud-est, la Oradea; la fel se întâmplă și cu cea de la Zagreb. Până acum nu se știa cu certitudine anul acestei mutări a episcopiei, din cauza invaziei mongole din 1241-42, care a distrus toată Oradea prin ardere, dispărând așa și toate documentele. Indiciul cel mai bun privind înființarea episcopiei la Oradea, susține autorul, este anul sanctificării lui Ladislau de către papă: 1192. Acest an a fost ales, cel mai probabil, pe considerentul împlinirii unui secol de la înființarea noii episcopii a Bihorului, în 1092.
Rolul italienilor în istoria Ungariei este unul mult mai important decât se știe. După regele Ștefan I, creștinatorul (al cărui principal episcop era venețianul Gerard), urmează la tron nepotul său, Petru Venețianul (Orseolo), fiul dogelui Veneției și al surorii lui Ștefan. Italian și catolic, el este asasinat până la urmă de păgânii maghiari, demonstrându-se cu această ocazie slaba creștinare a populației ungurești dinainte de 1050. Veneția era o putere în plină expansiune în acel secol al XI-lea, când va apărea și Oradea. Nu este de mirare deci că la Oradea apare un cartier numit Veneția (Velența, din maghiară), altul Bologna, altul Padua și altul Olosig. Acesta din urmă, susține autorul, s-a format prin prescurtarea expresiei ungurești Olasz sziget – Insula italiană. Colonizarea italiană are loc chiar de la început, prin infuzia de meșteri de specialitate veniți la Oradea să ridice ansamblul mănăstiresc și, mai ales, monumentala biserică, cea mai mare din această parte a Europei. Edificiile din zid de piatră și de cărămidă erau necunoscute la Oradea până atunci, spune autorul, care a participat și la câteva campanii de săpături arheologice de salvare, prin oraș. Populația autohtonă româno-slavo-bulgară, așezată pe terasele Crișului Repede și, mai ales, ale caldei Pețe ce venea de la Băile Episcopești (azi 1 Mai și Felix), trăia în bordeie sau case din lemn și chirpici, pentru că atât putea oferi ca nivel de trai economia rurală a locului. Apariția mănăstirii și episcopiei catolice în mijlocul mlaștinii dintre terasele amintite, duce la un salt de civilizație aici, cu o economie în expansiune, la care aportul meșterilor și negustorilor italieni a fost major. Ca să nu mai vorbim de mulțimea de episcopi italieni pe care i-a avut Oradea medievală în cele aproape cinci secole de existență. Lucrarea oferă o sumedenie de citate din marii medieviști occidentali, pentru a ilustra valoarea și rolul mănăstirii catolice în geneza urbană din Evul Mediu catolic. O mulțime de imagini de epocă, gravuri, hărți, desene, tablouri – toate color – dau viață acestei teme deosebite, considerată până mai ieri o himeră. O prefață scrisă de istoricul și arhivistul Mihai Georgiță și două postfețe – de istoricul și muzeograful Dumitru Noane și de profesorul de teologie Ciprian Bortoș – întregesc valoarea cărții, aducând un plus de informație. Scriitura alertă, ușor de parcurs de către oricine, sincronizarea textului cu imaginile și bibliografia remarcabilă fac din acest volum, de 132 de pagini, format A5, unul de referință în istoriografia Oradiei, chiar o piatră de hotar în ceea ce privește felul în care trebuie scrisă istoria acestui oraș.
Rolul italienilor în istoria Ungariei este unul mult mai important decât se știe. După regele Ștefan I, creștinatorul (al cărui principal episcop era venețianul Gerard), urmează la tron nepotul său, Petru Venețianul (Orseolo), fiul dogelui Veneției și al surorii lui Ștefan. Italian și catolic, el este asasinat până la urmă de păgânii maghiari, demonstrându-se cu această ocazie slaba creștinare a populației ungurești de până înainte de 1050. Veneția era o putere în plină expansiune în acel secol al XI-lea, când va apărea și Oradea. Nu este de mirare deci că la Oradea apare un cartier numit Veneția (Velența, din maghiară), altul Bologna, altul Padua și altul Olosig. Acesta din urmă, susține autorul, s-a format prin prescurtarea expresiei ungurești Olasz sziget – Insula italiană. Colonizarea italiană are loc chiar de la început, prin infuzia de meșteri de specialitate veniți la Oradea să ridice ansamblul mănăstiresc și, mai ales, monumentala biserică, cea mai mare din această parte a Europei. Edificiile din zid de piatră și de cărămidă erau necunoscute la Oradea până atunci, spune autorul, care a participat la câteva campanii de săpături arheologice de salvare, prin oraș. Populația autohtonă româno-slavo-bulgară, așezată pe terasele Crișului Repede și, mai ales, ale caldei Pețe, trăia în bordeie sau case din lemn și chirpici, pentru că atât putea oferi ca nivel de trai economia rurală a locului. Apariția mănăstirii și episcopiei catolice în mijlocul mlaștinii dintre terasele amintite, duce la un salt de civilizație aici, cu o economie în expansiune, la care aportul meșterilor și negustorilor italieni a fost major. Ca să nu mai vorbim de mulțimea de episcopi italieni pe care i-a avut Oradea medievală în cele aproape cinci secole de existență. Lucrarea oferă o sumedenie de citate din marii medieviști occidentali, pentru a ilustra valoarea și rolul mănăstirii catolice în geneza urbană din Evul Mediu catolic. O mulțime de imagini de epocă, gravuri, hărți, desene, tablouri – toate color – dau viață acestei teme deosebite, considerată până mai ieri o himeră. O prefață de istoricul și arhivistul Mihai Georgiță și două postfețe – de istoricul și muzeograful Dumitru Noane și de profesorul de teologie Ciprian Bortoș – întregesc valoarea cărții, aducând un plus de informație. Scriitura alertă, ușor de parcurs de către oricine, sincronizarea textului cu imaginile și bibliografia remarcabilă fac din acest volum, de 132 de pagini, format A5, unul de referință în istoriografia Oradiei, chiar o piatră de hotar în ceea ce privește felul în care trebuie scrisă istoria acestui oraș.
