”Nu cunosc mîndrie mai mare decât să fiu Român” – este destăinuirea pe care i-a făcut-o Mihai Eminesu colegului său de la ziarul Timpul, arădeanul Ioan Russu-Șirianu, cei doi fiind și colegi de cameră în spațiul pus la dispoziția lor de arădeanul Ioan Slavici, în Piața Amzei din București.
Pe 15 iunie 1889, în urmă cu 134 de ani, Mihai Eminescu pleca spre eternitate.
Criticul și istoricul literar, George Călinescu, scria despre plecarea lui Mihai Eminescu către îngeri: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul romînesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate și cîte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”
Mihai Eminescu rămâne cel care a făcut din limba română o adevărată artă, în condiţiile în care poezia românească era încă nesigură în acele vremuri. Marele poet, erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline) a fost un excelent jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”. Întreaga sa activitate de ziarist a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român, susţinând în articolele sale cauza românilor din Transilvania şi din Bucovina.
”Există două națiuni deosebite în această țară: una stoarsă și sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de mijlocitori. Averea se urcă numai în orașe și chiar și aici, nu în populația romînă, ci în cea străină. Avem de-o parte rasa romînă, cu trecutul ei, identică în toate țările pe care le locuiește, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr și patriotism. Avem apoi, deasupra acestui popor, o pătură superpusă, un fel de sediment de pungași și cocote, răsărită din amestecul scursurilor orientale și a celor occidentale, incapabile de adevăr și patriotism.Populția autohtonă scade și sărăcește, cărțile nu se citesc, pătura dominantă, superpusă rasei romîne, n-are nici sete de cunoștințe, nici capacitatea de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învață, o face în silă, gonind după o funcție, încolo leagă cartea de gard și, pentru a avea o funcție, trebuie să fii înrudit cu ei…”.
Trebuie mentionat faptul că și în perioada în care Mihai Eminescu era jurnalist, numirile în funcțiile publice se făceau pe alte criterii decât performanța sau competența.
Cât de actuale sunt și astăzi cuvintele marelui poet: „Toate numirile în funcțiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputații, care, la rîndul lor, atîrnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de județ. Aceste comitete își împart toate în familie. Ele creează, din banii județelor, burse pentru copiii „patrioților” trimiși în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri județene pe unde „patrioții” au cîte un petec de moșie, încât toată munca publică, fie sub formă de contribuție, fie sub cea de prestațiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”.
La 134 de ani de la moartea geniului literar, cugetările eminesciene despre viața politică, incompetența și corupția politicienilor sunt parcă mai actuale ca niciodată.
„Mizeria materială și morală a populației, destăbălarea administrației, risipa banului public, cumulul, corupția electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutari sau cutari principii de guvernămînt. Oricare ar fi guvernul și oricare vederile sale supreme, corupția și malonestitatea trebuie să lipsească din viața publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulități venale, de oameni de nimic, pentru a guverna”, mai spunea marele poet.
Ciprian Demeter
