A reduce apartenența la UE la socoteli contabile, cât „am primit mai mult decât am dat”, e o simplificare care nu face altceva decât să alimenteze tabăra eurosceptică și care deplânge faptul că România a ajuns o semicolonie. Dincolo de asta însă, pentru a conta mai mult în discursul european de la Bruxelles, avem multe de făcut în următorii 15 ani, atrage atenția fostul ministru de externe Teodor Baconschi.
La 1 ianuarie 2022, Franța a preluat de la Slovenia ștafeta semestrială a președinției Consiliului Uniunii Europene. Cum obiceiul e ca fiecare stat-membru care asumă acest exercițiu „rotativ” să-și aleagă un slogan menit să-i rezume prioritățile, Parisul propune formula: „relansare, putere, apartenență”. Adică vizează o UE capabilă să depășească impactul economic negativ al blocajelor generate de pandemia de Covid-19, să-și afirme profilul suveran și să-și trateze clivajele interne, pentru a le reda cetățenilor europeni sentimentul că au încă o identitate comună. Tot atâtea ambiții legitime, nu neapărat inedite, însă obiectiv stringente și ambițioase. Ce-i drept, în șase luni, nimeni nu poate face minuni, așa că – la finalul fiecărui ciclu – ambițiile prealabil exprimate nu se traduc neapărat printr-un bilanț concludent. Consiliul Uniunii Europene (pe care mulți îl confundă cu Consiliul European sau cu Consiliul Europei) reunește, de fapt, miniștrii statelor membre ale UE din zece domenii de activitate: afaceri generale; afaceri economice și financiare; justiție și afaceri interne; ocuparea forței de muncă, politică socială, sănătate și consumatori; competitivitate (piața internă, industrie, cercetare și spațiu); transport, telecomunicații și energie; agricultură și pescuit; mediu; educație, tineret, cultură și sport; comerț. Separat – căci deschis precum o umbrelă deasupra tuturor problemelor sectoriale – funcționează Consiliul de Afaceri Externe, prezidat de Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate (actualmente, spaniolul Joseph Borrell). Consiliul Uniunii Europene deține competențe legislative (împreună cu Parlamentul European), încheie acordurile internaționale ale UE, numește membrii anumitor instituții și exercită atribuții bugetare, dar nu poate emite decât „recomandări”.
Tot la 1 ianuarie 2022 a marcat și România primii săi 15 ani de apartenență la UE. Am fost la 1 ianuarie 2007 în Piața Mare din Sibiu, când ne-am culcat candidați și ne-am trezit, într-o vizibilă euforie colectivă, ca nou stat-membru cu drepturi depline. Integrarea în UE, după cea în NATO (menită să ne asimileze strategic Occidentului), a reprezentat „visul” obsedant, transpartinic și inevitabil idealizat al generației de cetățeni (și diplomați) români din care fac parte. Evident, drumul de la ideal la realitatea complex-tehnică și adesea constrângătoare a acestui nou statut geopolitic s-a dovedit sinuos și a generat contra-narațiuni eurosceptice, de care profită fără scrupule diverse forțe interne populiste. Fenomene similare au loc, de altfel, și în alte state din fostul bloc sovietic, integrate în primele valuri ale procesului de extindere. Sunt de acord cu observațiile critice ale profesorului Paul Dragoș Aligică la adresa triumfalismului superficial de care dau adesea dovadă euro-optimiștii din România: nu putem reduce apartenența la UE la socoteli contabile („am primit mai mult decât am dat”). Asemenea simplificări – care presupun că UE e un soi de panaceu inatacabil – nu fac decât să alimenteze reducționismul eurosceptic, de semn contrar (România caricaturizată ca „semicolonie” și tot restul). Adevărul trebuie și aici căutat într-o poziție moderată. Evident, UE nu s-a extins din pură și gratuită filantropie. Statele fondatoare știau că obțin astfel noi piețe pentru exporturile lor, că asimetria economică dintre nucleul dur și noii veniți le va permite o tutelă politică pe deplin avantajoasă și că – odată convertit la democrație, stat de drept și capitalism – Estul european post-comunist va spori securitatea întregului continent. Nu e mai puțin adevărat că, odată cu integrarea, am căpătat un impuls de dezvoltare fără precedent, că ezitanta noastră democrație se întărește prin raportarea imperativă la Carta Drepturilor Fundamentale a UE sau că libera circulație a cetățenilor europeni le-a oferit celor peste patru milioane de români stabiliți în alte state-membre o soluție decentă de supraviețuire (în condiții tot mai bune pentru ei).
În definitiv, dreptul de a critica politicile UE – pentru a-i construi un profil mai apropiat de agenda și sensibilitățile cetățenilor – este direct proporțional cu performanța relativă a fiecărui stat-membru. Dacă, în următorii 15 ani, ne vom dubla PIB-ul, vom atinge media europeană în toate privințele și vom consolida plauzibil democrația autohtonă, vom avea destulă voce pentru a crește ponderea Bucureștiului în dezbaterile de la Bruxelles. La masa celor 27, nu ești luat în seamă pentru că vrei, ci pentru că poți.
