Și, totuși, care să fie explicația că PNL devine, într-un ritm frenetic, un fost partid? Cum de a luat-o pe urmele PNȚCD, deși nu îl amenința nimeni? De ce sunt liderii și reprezentanții lui de neprivit și (fie-mi iertată aluzia sexuală) de neînghițit? Agramați, incompetenți, aroganți, debili, ridicoli, asta e echipa cîștigătoare, dar așa arăta și echipa necîștigătoare. Unde sunt cei care nu mai sunt și care (fie-le țărâna politică ușoară) aveau măcar idee de ce înseamnă doctrina liberală? Cum a fost parazitat de ciurucuri, de traseiști, cum de a eliminat fără milă politicieni de valoare sau măcar onorabili, pentru a se autosabota, pare de neînțeles. De unde vine ceata asta a lui Pițigoi, care se înfoaie, stârnind hohote de râs?
Nu am pretenția să explic. Cauza îmi pare a fi „politica de cadre”. În loc să crească, să educe și să rafineze o viitoare clasă politică, liderii partidului s-au înconjurat de șoferi, secretare, amante, lingăi. Iată că, după douăzeci de ani de lene și nepăsare, după abandonarea oricărui criteriu profesional în favoarea deliciului de a fi lins în cur, PNL dispare.
Nu mă luați la perpuluis că are 16-18%. N-are. Sau are doar pe hârtie. Singura salvare ar fi un lider carismatic. Cineva să stârnească entuziasm, să vorbească clar, să trimită la „deșeuri” garnizoana cu nulități. Să aducă înapoi „oamenii de la Minolta”. Doar că e imposibil. Toate căile de acces sunt blocate, înfundate. Totuși, să reziști 32 de ani pe scenă, nu a fost un lucru prea rău. PSD ar putea să stingă lumina, că, de departe, arată mai partid și să cânte un cântecel de leagăn, să nu moară PNL în chinuri. Asta ar fi culmea umilinței.
Florin Iaru
