Avram Iancu, comemorarea unui spirit de care avem nevoie

0
120

„Sau punem pumnul în pieptul furtunii sau pierim!”  Avram Iancu

Anul acesta s-au împlinit 150 de ani de la trecea în eternitate a lui Avram Iancu, cel numit și „Crăişorul Munţilor”, a fost cel mai mare luptător pentru drepturile românilor transilvăneni și organizatorul luptei revoluţionarilor români din Transilvania în timpul revoluţiei române de la 1848.

Istoria poporului român este o istorie zbuciumată, plină de figuri legendare despre care ne amintim cu mândrie peste ani. Este şi cazul  marelui patriot Avram Iancu a cărui comemorare reuşeşte să trezească în noi sentimentul mândriei de a aparţine unui popor cu figuri emblematice pentru istoria omenirii, iar pe de altă parte, dorinţa arzătoare de afirmare a idealurilor şi a valorilor naţionale.

Avram Iancu nu a murit, spiritul lui patriotic încă trăiește în inimile fiecărui român cu iubire de țară, dar mai ales în sufletele moților din Apuseni, în ale căror case se găsește, la loc de cinste, chipul lui Avram Iancu. 

Așa cum spunea Octavian Goga că ” Istoria de veacuri a Ardealului românesc e istoria de lacrimi şi de umilinţă a unui popor orfan.”

Până la urmă, Țebea, acolo unde este îngopat Avram Iancu, este catedrala patriotismului românesc, este locul unde de 150 de ani patrioții români găsesc o alinare la mormântul ”Crăișorului munților”.

Testamentul lăsat de Avram Iancu ar trebui să reprezinte piatra de temelie, dar și învierea spritului patriotic românesc:

„Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acum, durere, fără mult succes, dar tocma acum cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi hotărât să dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii şi întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi. Câmpeni, 20 decebrie, Avram Iancu, avocat”, stă scris în testamentul lui Avram Iancu”

„Istoria pentru noi trebuie să fie un izvor nesecat de poezie sănătoasă, un şir de icoane sfinte de unde să căpătăm totdeauna învăţătură de adevăr şi insuflare de virtute”, spunea Caragiale, iar în aceste zile putem afirma cu mândrie că o astfel de icoană sfântă din care căpătăm puterea de a merge mai departe, în ciuda vicisitudinilor, este figura lui Avram Iancu.

În martie 1848, fiorii revoluţiei din Ungaria au ajuns şi în Transilvania, canceliştii români, printre care şi Avram Iancu, au redactat un memoriu prin care aderau la dorinţa de libertate a maghiarilor. Fructul otrăvit al maghiarilor era unirea Ardealului cu Ungaria, iar acesta a fost momentul în care Avram Iancu a ales să fie căpetenia revoluţionarilor şi să lupte pentru ca naţiunea română să benenficieze de libertăţi egale cu cele ale maghiarilor din Transilvania.

După Avram Iancu, a rămas drama deznădejdii că jertfa miilor de tineri moţi a fost zadarnică.

La 27 iunie 1849, Iancu se adresa adversarilor săi: “Fraţi maghiari, între voi şi noi armele niciodată nu pot hotărî. Credeţi-ne nouă … că în aceste două patrii surori maghiarul de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără de român, nici românul fără maghiar”. Lungile negocieri purtate de Bălcescu, au făcut ca la 14 iulie 1849 să fie încheiat “ proiectul de pacificare”, în temeiul căruia era asigurată încetarea luptei. Din nefericire, lupta dintre români şi unguri încetase prea târziu, pentru că la Şiria armatele invadatoare ţariste obligau armatele revoluţionare maghiare să capituleze.

Nicolae Balcescu care a cunoscut îndeaproape calitățile minunate ale luptătorilor iobagi transilvăneni, scria cu privire la moralul acestora:

”Fost’am de am vazut eu insumi pe acei ingrozitori moti… hrănind o ura fanatica catre dusmanii lor, astfel cum trebuie sa fie orice popor in razboaiele nationale, dar am gasit intransii multe simtaminte omenoase, inalte si generoase. În acea vreme cand inima imi era zdrobita, caci din toate partile vedeam nationalitatea romana calcata si strivita de dusmani straini, fusei fericit a gasi acolo pe acele piscuri uriase, pe deasupra norilor, o nationalitate si o viata romaneasca infocata si puternica… Seara, dupa ce toata ziua strajuiau potecile, se hartuiau si luptau cu dusmanii, ii vedeai adunati… pe langa focuri,, care povestind intamplarile zilei, care dantuind imprejurul flacarilor, care zicand din fluiere, buciume si cimpoaie… Apoi cu totii, juni, barbati si batrani se puneau de faceau sa rasune vaile muntilor de cantari de vitejie si nationalitate mai cu seama, de vreo puternica si frumoasa ”Marseilleza” a d-lui Andrei Mureșanu – ”Desteapta-te romane din somnul cel de moarte” pe care o cantau chiar in mijlocul focurilor si a urletelor de tunuri”.

Mai trebuie menționate și adevăruri grăite de Avram Iancu care sunt valabile și astăzi:

”Deie-şi părerea Europa, judece popoarele civilizate, noi ne luptăm pentru libertatea noastră cea opresată de a secolelor nedireptate.

Libertate, egalitate, frăţietate, aceste principii sunt deviza noastră, acestea tezaurul şi cel mai sfânt obiect.

Nu ştim din ce cauză invidia sau doar superbia îşi învârteşte sabia între noi şi voi, ca nici în agonie să nu putem vorbi de aproape.”

Avram Iancu a respins decorația Împăratului, spunând că : ”Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Majestate!”.

Suferinţa lui Avram Iancu avea să se stingă în noaptea de 9/10 septembrie 1872, la Baia de Criş, în Zarand, când s-a alăturat icoanelor neamului românesc.

Lumina acestor eroi este pentru naţiunea română simbolul puterii şi al adevărului, al dorinţei de evoluţie şi de libertate. Din păcate, eroii nu pot muri decât o dată apărându-şi ţara, dar avem nevoie să cinstim în fiecare zi icoana lor plină de lumină pentru ca fiecare dintre noi să căpete puterea de a învia în lupta pentru afirmarea identităţii naţionale, căci, aşa cum spunea Nicolae Titulescu „nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, şi noi românii nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic”.

Comemorarea lui Avram Iancu este un prilej de a ne simţi puternici şi de a da unităţii rolul pe care îl merită în puterea noastră ca naţiune.

Ciprian Demeter

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.