„Războiul este momentul adevărului, atunci vezi adevărata față a cuiva, iar România și-a arătat adevărata față, o față de prieten. Nu doar a vorbit, ci a și acționat. Nu vom uita niciodată” – Dmitro Kuleba, ministru de externe al Ucrainei (discurs susținut la București)
Plec în această analiză de la o referință istorică, trec apoi prin două constatări ce cred că merită să fie dezvoltate și voi încheia cu o concluzie, urmată de o concluzie subsecventă. Mai întâi referința istorică. În 1921, Marguerite Harrison, corespondentă a Associated Press și considerată spioană de regimul bolșevic, a publicat „Dispărută în Moscova” (Editura Corint, 2017; n.m.), o mărturie valoroasă despre regimul sovietelor pe cale să se instaureze în ceea ce va deveni, în scurt timp, Uniunea Sovietică.
În 1920, Marguerite Harrison îi ia un interviu lui Karl Radek, copil teribil al revoluțiilor bolșevice, născut în Lvov și membru al mișcărilor socialiste revoluționare din Polonia și Germania, care s-a alăturat bolșevicilor în 1919, alegând Rusia sovietică ca țară de adopție; la data interviului Radek era secretar al Cominternului și unul din membrii influenți ai partidului bolșevic rus.
În interviul pe care cenzura bolșevică nu l-a autorizat niciodată pentru publicare (iar Harrison l-a reprodus din memorie în cartea sa), Karl Radek, pornind de la realitatea conflictului militar de graniță polono-rus ale cărui lupte încă nu încetaseră, i-a declarat nonșalant corespondentei americane următoarele (după cum îl citează autoarea):
„Mi-a spus că Polonia își dorise un război și că, oricum ar fi stat lucrurile, ar fi fost indirect provocată de Rusia să declanșeze unul, pentru Rusia fiind esențial să aibă contact cu Germania. Un lucru ce nu se putea realiza decât prin cucerirea Poloniei, nu atât cu arma în mână, cât prin mijloace propagandistice, iar Radek era ferm convins că o invazie a Poloniei ar fi urmată în scurtă vreme de o revoluție. Dacă revoluția din Germania nu reușea, era de părere că s-ar putea încheia un acord profitabil cu iuncherii (marii latifundiari germani; n.m.), prin care aceștia să fie atrași de partea Rusiei și împotriva Antantei”.
Întoarcerea Federației Ruse de astăzi – prin pregătirea și ducerea războiului din Ucraina – la aceste obiective enunțate de bolșevici cu ceva mai bine de un secol în urmă – chiar mai semnificativ de atât, sprijinul popular masiv pentru ele -, înseamnă pur și simplu că imperiul rus consideră ca fiind o necesitate existențială cuplarea (inclusiv prin forță) la motorul de dezvoltare european, adică la Germania.
În termenii lui Nikolai Danilevski, ideolog al curentelor panslavist și slavofil, imperialismul rus este chemat să înlocuiască civilizația romano-germanică, în decădere, cu civilizația slavo-germanică, tânără și plină de energie creatoare. Sau, cum îi cerea Boris Elțîn lui Bill Clinton:
„Bill, îți cer un singur lucru: dă Europa Rusiei. Statele Unite nu sunt în Europa. Europa ar trebui să fie treaba europenilor. Rusia este jumătate europeanăși jumătate asiatică. (…) Poți lua toate celelalte state și să le oferi securitate. Eu voi lua Europa să-i ofer securitate. Sigur, nu eu, ci Rusia. (…) În Rusia avem puterea să protejăm toată Europa”. (cursdeguvernare.ro)
Și acum prima constatare: armata rusă revendică cucerirea orașului port Mariupol (fără perimetrul uzinei Azovstal, care din ordinul lui Vladimir Putin a rămas doar încercuit) și trecerea la „a doua etapă” a „operațiunii speciale” – adică a războiului său împotriva Ucrainei -, și anume avansul către centru și sud-vest, pentru definitivarea cuceririi Donbassului și a Novorossiei.
Novorossia este, mai mult sau mai puțin în proiectele revizionismului rus, teritoriul fostului „Hanat tătar al Crimeii” (cu capitala la Odessa), cucerit de Imperiul Țarist la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Această nouă etapă a fost recent enunțată de generalul rus Rustam Minnekaev, comandantul adjunct al districtului militar central, cam în termenii următori:
„De la începutul celei de-a doua etape a operațiunii speciale, aceasta a început deja în urmă cu două zile, una dintre sarcinile armatei ruse este de a stabili controlul deplin asupra Donbass-ului și a sudului Ucrainei. Acest lucru va face posibilă asigurarea unui coridor terestru către Crimeea, precum și influențarea facilităților vitale ale forțelor militare ucrainene, porturi de la Marea Neagră, prin care produsele agricole și metalurgice sunt livrate în alte țări. Controlul asupra Sudului Ucrainei este o altă cale de ieșire către Pridnestrovie (adică Transnistria; n.m.), unde există și fapte de oprimare a populației de limbă rusă.” (cursdeguvernare.ro)
Premierul Marii Britanii, Boris Johnson, observa în aceste zile că este foarte probabil ca războiul din Ucraina să continue nu doar pe parcursul anului 2022, ci și în întreg anul 2023. (digi24.ro)
Analiștii britanici înțeleg foarte bine că armata rusă nu a intrat în Ucraina ca să plece de acolo oricum sau fără să își atingă obiectivul minimal. Pentru că obținerea Donbassului și a Novorossiei nu sunt „planul maximal”, așa cum apare consemnat în figura alăturată, ci un minim pe care Kremlinul îl ia în calcul înainte de a pune pe masă un (prim) plan serios de negocieri pentru oprirea ostilităților.
Se înțelege, desigur, că acest plan va fi unul prin care teritoriul Ucrainei se propune să fie pur și simplu împărțit în două, urmând ca Federația Rusă să obțină: (i) controlul întregului țărm de nord al Mării Negre și (ii) să se oprească pe Nistru la vest, urmând ca linia de diviziune vest – est să fie negociată (probabil ani buni) cu Kievul și Chișinăul, pornind de undeva de la nord de localitatea nistreană Camenca, pe la sud de Kremenciuk, pe Nipru și până la nord de Harkov.
A doua chestiune pe care o evoc decurge din prima și poate fi formulată în următorii termeni: la presiunea Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii, dar și a statelor de pe flancul estic european al NATO, Occidentul este îndemnat să facă tot posibilul, prin înarmarea Ucrainei, pentru a dejuca împărțirea acestei țări pe linia pe care am estimat-o anterior. Demn de remarcat este că inclusiv țări ca Germania, Austria sau Olanda au aderat la ideea de a furniza Ucrainei o parte din armamentul, muniția și echipamentul de care au nevoie.
Statele europene – fie că o declară deschis, fie că nu – înarmează Ucraina din simplul motiv că toate analizele strategice indică fără mare echivoc că la Kremlin sunt încă valide obiectivele expansioniste pe care Karl Radek (epurat de Stalin în 1937 și ucis de NKVD într-un lagăr de muncă) nu s-a sfiit să i le destăinuite Margueritei Harrison în interviului pe care CEKA (precursoarea NKVD și a KGB) l-a oprit de la publicare. Ori, atât timp cât Ucraina este determinată să lupte, slăbind astfel forța economică și militară a Federației Ruse, înțelept este să fie sprijinită să o facă.
Există, se știe, printre statele occidentale și un curent creat de cei care ar putea fi de acord cu împărțirea Ucrainei, dacă în acest mod se poate negocia o pace stabilă cu Federația Rusă (un deziderat utopic, desigur). Acest curent de analiză nu se află în discordanță flagrantă cu cel care sprijină înarmarea Ucrainei, este doar mai sceptic în ceea ce privește rezultatul posibil al luptei poporului ucrainean și temător cu privire la escaladarea din partea Rusiei.
Conform unei analize „Deutsche Welle”, miza de această dată o reprezintă livrarea către Ucraina de armament greu (tancuri, obuziere), precum și aparate de zbor, pe lângă echipamentele deja livrare încă de la începutul conflictului, și anume armele defensive antitanc și antiaeriene.
Cehia, Slovacia și Polonia sunt statele NATO care au anunțat clar că trimit în Ucraina tancuri și alte tipuri de vehicule blindate de fabricație sovietică pe care încă le mai dețin, împreună cu muniție și piese de schimb și, de asemenea, au pus la dispoziția Kievului linii de reparații de tehnică militară sovietică retrasă sau capturată de pe front.
Pentagonul a anunțat că va livra 18 obuziere de câmp, 300 de drone „rucsac” Switchblade, 300 de vehicule blindate și unsprezece elicoptere de transport MI-17 de fabricație rusească, care pot fi echipate cu sisteme de armament exterior, cum ar fi rachete aer-sol. Emmanuel Macron a anunțat că Franța livrează Ucrainei rachete antitanc de tip Milan și tunuri autopropulsate de tip Caesar. Germania a anunțat că a livrat douăsprezece mortiere cu un calibru de 120 de milimetri și o rază maximă de tragere de 7,5 kilometri, pe lângă arme antitanc, grenade, drone, echipamente de protecție și muniție.
Premierul britanic Boris Johnson a anunțat că Regatul Unit are în vedere să trimită tancuri Poloniei, în schimbul transferului în Ucraina a pieselor de tip T-72, în timp ce Olanda, Belgia, Norvegia și Canada au făcut anunțuri de transfer de armament greu către Ucraina.
Pentru a coordona întreg acest efort, Statele Unite au invitat 40 de state membre și nemembre ale NATO care oferă ajutor Ucrainei să participe la constituirea unui „Grup Consultativ pentru Apărarea Ucrainei”, de nivel tehnic, cu participarea experților militari. Prima întâlnire a experților din statele care au acceptat participarea a avut loc în Germania, la baza militară americană de la Ramstein, înainte ca secretarul american al apărării, Lloyd Austen să se deplaseze (luni, 25 aprilie ac.), alături de Anthony Blinken la Kiev.
De fapt, unde vor conduce toate aceste evoluții? „Forbes” constată că, pentru a menține rezistența ucraineană, țările din fostul „Pact de la Varșovia” predau vechile stocuri de muniție, arme și alte echipamente sovietice încă utilizabile Ucrainei. Dar acesta este un efort ce poate fi făcut pe termen scurt, după care Ucraina nu are altă opțiune decât să înceapă să treacă la armele occidentale.
În mod ironic, în timp ce Rusia poartă război pentru a împiedica Ucraina să adere la NATO – constată Forbes – , armata ucraineană se pregătește să facă cea mai rapidă tranziție la standardele NATO din istoria modernă; din cauza războiului, Ucraina devine o țară NATO de facto sau, altfel spus, continuând războiul Kremlinul face ca intrarea Ucrainei în NATO să devină o stare de fapt. (ziare.com)
Cum este puțin probabil ca analiștilor militari ruși acest aspect să le fi scăpat – în logica simbolizată de șarpele Uroboros -, putem anticipa că la Kremlin tot setul de acțiuni militaro-politico-diplomatice care trebuie să transforme în fapt împlinit divizarea Ucrainei este nu doar creionat, ci decis în toate amănuntele și pregătit să fie operaționalizat. Aceasta este concluzia principală.
Subsecvent, este important să repet că, oricât ar dura războiul din Ucraina (posibil chiar doi ani, așa cum o arată analizele britanicilor; Boris Johnson nu s-a ferit să afirme și că ucrainenii pot pierde confruntarea, adică să le fie imposibil să recucerească teritoriile ce sunt și vor mai fi pierdute), Kremlinul nu va intra în negocieri serioase fără să controleze deplin (militar și politic) Donbass și Novorossia, chiar dacă vor ajunge să stăpânească numai ruine. Aceasta este concluzia subsecventă.
DILEMELE ROMÂNIEI
România a fost prinsă nepregătită de războiul dus de Federația Rusă împotriva Ucrainei, deși cu câteva luni înainte de invadarea țării vecine la București s-au făcut câțiva pași politici pentru ca să avem un guvern stabil, controlat de o majoritate parlamentară stabilă. Militar, însă, în primul rând, dar și economic și financiar țara noastră este departe de starea de reziliență pornind de la care am fi putut construi un răspuns diplomatico-militar serios la această amenințare externă.
Se vorbește mult despre modul în care România poate sprijini și altfel decât umanitar Ucraina și dacă este să tragem linie concluzionăm cu nu prea avem cu ce, pe de o parte, iar pe de altă parte că nici nu suntem pregătiți legal și administrativ să o facem. Și din acest punct de vedere sunt mai multe aspecte de luat în discuție.
În comparație cu Cehia, Slovacia, Polonia sau Țările Baltice, România nu dispune de foarte multe echipamente militare sovietice care ar mai putea fi folosite de armata ucraineană. În deceniul opt al secolului trecut, România lui Ceaușescu și-a dezvoltat propria industrie de armament, pornind de la modelele de arme sovietice, dar fără să se limiteze la acestea.
Scopul acestor schimbări nu a fost doar de a nu mai cumpăra decât strictul necesar (impus de nevoile de interoperabilitate ale Pactului de la Varșovia) în materie de armament sovietic, ci și de a reduce dependența militară de sovietici, pe măsură ce se dezvolta o doctrină de apărare proprie; la fel de important pentru dictatorul Ceaușescu a fost și obiectivul ca România să devină jucător independent pe piața comerțului mondial cu armament (chiar dacă mai mult prin schimburi în sistem barter).
Așa se face că ceea ce mai putem oferi acum Ucrainei este foarte vechi și implicit limitat. Modelele de tanc românesc, de exemplu – TR-85, dezvoltat pe platforma tancului sovietic T 55 – nu trezește încrederea ucrainenilor, care nu îl văd capabil să facă față tancurilor rusești și armamentului antitanc rusesc. Despre tancurile T 55 vechi sovietice pe care le mai avem în stoc nici nu poate fi vorba să le punem la dispoziția armatei Ucrainei, chiar dacă printr-o minune le-am pune în funcțiune.
La avioanele MiG 21, modernizate în configurația Lancer, atâtea câte mai sunt teoretic funcționale și cu rezervă de zbor, apar nu unul, ci două impedimente: (i) sistemele de arme și comunicații sunt pe platformă NATO și (ii) starea lor tehnică este precară, așa cum o arată multiplele accidente aviatice care au implicat acest model, cu pierderi de vieți omenești.
Cu toate acestea, recent, Dmitro Kuleba a lăsat să se înțeleagă, în timpul vizitei sale la București, că România a ajutat și ajută în mod consistent Ucraina, și nu doar umanitar. Există, deci, soluții, capacități, echipamente și platforme care pot sprijini efortul de război al Ucrainei și care sunt transferate ori puse la dispoziția Kievului, chiar dacă Bucureștiul nu dezvăluie public despre ce anume este vorba.
Pentru România, cu atât de multe vulnerabilități moștenite la debutul războiului din Ucraina, intențiile Federației Ruse, așa cum sunt acestea evocate de generalul Rustam Minnekaev, reprezintă amenințări existențiale, pentru că extinderea teritoriului federației până la Nistru și Gurile Dunării repune total în discuție ecuația de securitate la granița noastră de est, atât terestră, cât și fluvială și maritimă.
Cu alte cuvinte, operațiunile de război prin care armata rusă țintește cucerirea Novorossiei sunt totodată declarații neoficiale de război la adresa Republicii Moldova și a României. Sprijinirea efectivă a rezistenței militare a Ucrainei între Nistru, Nipru și Marea Neagră se impune acum cu necesitate ca un obiectiv de securitate națională pentru România, la fel ca și sprijinul masiv pe care Bucureștiul trebuie să-l acorde guvernului actual al Republicii Moldova și președintelui Maia Sandu.
Dar niciunul din aceste obiective nu va putea fi atins, dacă guvernul PNL – PSD – UDMR nu acționează eficient pentru consolidarea rezilienței politice, sociale și economice a țării. Fiecare euro din Cadrul Financiar Multianual și PNRR, pe care Comisia Europeană ni l-a pus la dispoziție, trebuie absorbit și cheltuit cu folos. Nici un leu din bugetul țării nu mai trebuie să fie risipit în rețele de corupție.
Hannibal ante portas! Ne mai arde, este posibil să ne mai ardă de jocuri politicianiste și corupție cu armata rusă amenințându-ne la frontiere? Să nu fi învățat noi nimic din istorie? Sper din toată inima că știm ce avem de făcut și nu vom precupeți niciun efort pentru a ne apăra, și a o face inteligent, discret, cu toată puterea, deci eficient, la fel ca și ucrainenii.
Cristian Felea
