„Statele națiune vor rămâne cei mai puternici actori în lumea afacerilor, dar principalele conflicte din politica mondială se vor produce între națiuni și grupuri din civilizații diferite. Ciocnirea civilizațiilor va domina politică globală. Liniile de demarcație între civilizații vor fi liniile bătăliilor din viitor” – Samuel Huntington.
Lumea întreagă este, pe bună dreptate, oripilată de ororile războiului, dar nu se întreabă niciodată, la modul serios, cum s-a ajuns la război; care sunt adevăratele cauze și cine sunt adevărații vinovați de starea de război, cu întregul său dramatism. Pentru că oamenii nu învață aproape niciodată din grozăviile trecutului lumii în care trăiesc, iar dacă învață (după cum se vede), uită repede – războaiele din fosta Iugoslavie, din Georgia, din Irak, din Libia sau din Siria, sunt un bun exemplu în acest sens -, așa că astfel de urgii se abat asupra lor cu o mare frecvență.
Războiul, ca mod de manifestare al comportamentului uman, are echivalent în lumea animală și seamănă izbitor de mult cu cel din lumea oamenilor: pentru teritoriu (teren de vânătoare, vital pentru supraviețuirea unei specii), pentru bucata cea mai bună din pradă (lumea prădătorilor) etc. Și în lumea animală se delimitează și se marchează teritorii, iar când regulile sunt încălcate, se ajunge la „război” (au loc dispute sângeroase care se termină cu rănirea gravă sau cu moartea unuia dintre combatanți) dacă, în urma demonstrațiilor de forță ale adversarilor, niciunul nu cedează.
Războiul ruso-ucrainean din aceste zile are cauze mai vechi, dar pentru că nu au fost tratate la timp, în mod rațional, ele s-au agravat și s-au acutizat.
Principala cauză a războiului de acum are legătură cu extinderea NATO spre Est (promisiune făcută URSS în anii ’90 de către SUA, prin Secretarul de Stat James Addison Baker, în cadrul discuțiilor cu Mihail Gorbaciov, legate de reunificarea Germaniei și încălcată apoi, după cum se știe), în urma căreia Rusia, principala moștenitoare a URSS, cu rezerve naturale uriașe, se simte amenințată de această expansiune. Bunele intenții și acțiuni politice din anii ’90 ale marilor actori – SUA și URSS, în special – au dus la încheierea Războiului Rece și desființarea alianței Pactului de la Varșovia, au făcut posibilă reunificarea Germaniei și schimbarea regimurilor politice din fostele țări comuniste. Dezmembrarea URSS a făcut ca fostele republici sovietice să-și urmeze propriul drum și să intre într-o nouă lume – lumea capitalistă – pentru care nu erau pregătite. Astfel, la fel cum s-a întâmplat în toate fostele țări comuniste din Europa, unde, prin regimurile de tranziție care s-au succedat la putere, principalele active (obiectivele economice) și resurse ale statului (naturale, financiare etc.), au încăput pe mâna oportuniștilor și a grupurilor de interese, ceea ce a dus la sărăcie, instabilitate socială și politică, iar puterea statului a slăbit în mod considerabil, până la vulnerabilitate. Regimul politic din Federația Rusă, condusă de președintele Boris Elțîn, s-a dovedit a fi corupt, iar pe fondul vulnerabilității statului și-au făcut apariția marii prădători – corporațiile străine, care au văzut o mare oportunitate de a pune mâna pe uriașele resurse naturale și pe activele acestei țări. Federația Rusă era la acel moment ca un animal uriaș rănit, asupra căruia se năpustiseră prădătorii. În acest moment, printr-o manevră iscusită a președintelui Elțîn, a intrat în scena politică, inițial în funcția de prim-ministru și apoi în funcția de președinte, Vladimir Putin, care, în anii care au urmat, a reconstruit și a întărit statul rus, a construit o armată puternică și a dezvoltat în mod deosebit de abil relații economice, politice și militare cu state importante, astfel încât Rusia a redevenit un actor important în Marele Joc Planetar. Marea problemă care a rezultat în urma acțiunilor sale politice – consolidare a statului și întărirea capacității militare a Rusiei, ca principală asigurare a independenței și suveranității și un argument forte al diplomației (un lider politic, care nu are la îndemână acest „argument”, în diplomație și în relațiile dintre state, nu este luat în seamă la modul serios) – ține foamea de resurse a marilor prădători (corporațiile străine) care au apucat să guste din carnea animalului rănit, pe vremea țarului Elțin. Cu gustul sângelui și a cărnii încă pe buze, cu mintea stârnită de poftă, acești prădători inteligenți și deosebit de tenaci au căutat să se apropie meșteșugit de pradă și să o răpună, doar că prada a intuit mișcările prădătorilor, s-a ferit pe cât a putut, iar când n-a mai avut altă cale, a început… lupta.
Ucraina, în acest război, este victimă, în mare parte, doar pentru că se află între pradă și prădători. A devenit un „loc de joacă” pentru marii actori – pradă și prădători. Prădătorii au căutat și au și reușit să-și subordoneze întru totul teritoriul acestui stat: politic, economic și militar (armata ucraineană este dependentă de armament, material și echipamente militare străine). Prada a conștientizat că dacă nu alungă prădătorii la timp (toate discuțiile avute, inclusiv cele din OSCE, au eșuat) și nu își creează zona ei de siguranță, prădătorii, încet-încet, se vor apropia, o vor hărțui, o vor slăbi (mijloacele folosite de prădători sunt subtile și deosebit de perfide) și, în cele din urmă, o vor mânca…
O altă cauză care a dus la starea de război a fost atitudinea și acțiunea politică discriminatorie a statului ucrainean față de celelalte etnii care trăiesc pe teritoriul acestui stat, cetățenii ucraineni de etnie rusă fiind cei mai numeroși. Tensiunile care s-au acumulat, în timp, în societatea ucraineană, pe acest fond, au constituit un bun motiv și un argument serios, pe lângă cele ce ține de siguranța Rusiei (ideea de a pune o cât mai mare distanta între granițele sale și NATO), în ceea ce privește acțiunile militare din 2014, ale Federației Ruse, din regiunile Donețk și Lugansk, precum și anexarea Crimeii. Refuzul oficialilor ucraineni, după evenimentele din 2014, de a purta negocieri cu liderii separatiștilor pro-ruși a dus la escaladarea tensiunilor nu doar în aceste regiuni, ci și în întreaga Ucraină.
Pentru a rezuma cele spuse până acum, dacă facem abstracție de zgomotul propagandei, al dezinformării și manipulării, privind actele și faptele în context și în dinamica lor, se poate spune că războiul ce se desfășoară în aceste zile pe teritoriul ucrainean care, ca orice război, produce numeroase victime, multă suferință și mari pagube materiale, are ca sursă principală încălcarea de către Occident (în special SUA) a înțelegerilor făcute în anii ’90 cu privire la ne-extinderea NATO spre Est, iar ca surse secundare: controlul statului ucrainean de către Vest (politic, economic și militar) – în vederea constituirii unui avanpost pentru „marele asalt” (bătălia pentru resursele naturale ale Rusiei) -, iar în subsidiar, politicile agresive, discriminatorii, de asimilare forțată a celorlalte etnii care trăiesc pe teritoriul acestui stat!
În concluzie: dacă oamenii (mult invocata opinie publică, în fapt, cetățenii) ar căuta adevăratele cauze și i-ar identifice pe adevărații vinovați; dacă ar trage învățămintele necesare de pe urma războaielor de până acum (istoria este plină de exemple și de învățăminte), ar înțelege mecanismele și semnele prevestitoare de furtună; dacă ar acționa în consecință pentru a le preîntâmpina și a înlătura încă de la început cauzele care generează războaie, lumea în care trăim ar fi mult mai liniștită, mai omenoasă, mai rațională și mai sigură.
Florian Bota
