Tragicul va domina atmosfera muzicală în concertul filarmonicii orădene de joi, 11 Mai, de la ora 19. Iar tragicul cîștigă în profunzime când este combinat cu tinerețea, în cazul de față a compozitorilor și a invitaților serii. Oferta programului este irezistibilă: Uvertura Hebridele, opus 26, de Felix Meldelsohn-Bartholdy, Concertul pentru violoncel și orchestră în mi minor, opus 85, de Edward Elgar și Simfonia a IV în do minor, Tragica, D 417 de Franz Schubert. Solist va fi violoncelistul Octavian Lup, iar dirijor Robert Farkas.
Frumusețea brută și istoria zbuciumată au fost două dintre temele preferate ale romantismului, indiferent că a fost vorba de literatură, pictură, sculptură sau muzică. În cazul tânărului Felix Mendelsohn-Bartholdy (1809 – 1847) cele două teme se regăsesc în Italia, în Scoția și în Biblie, respectiv în perioada Reformei. Și pe toate le-a surprins muzical în compzițiile sale, în desene și acuarele, în scrisori, în cursuri. Uvertura Hebridele este compusă după prima vizită a lui Mendelssohn în Marea Britanie, în 1830. Avea doar 21 de ani. Preromantismul înlocuia pe nesimțite clasicismul și curentul „Sturm und Drang”, Byron, Shelley, Carl Maria von Weber fiind doar câțiva dintre deschizătorii de drumuri. Pe urmele lor calcă Heinrich Heine, George Sand, Mendelssohn – Bartholdy, Franz Schubert, iar apoi revoluțiile naționale de la jumătatea secolului al XIX-lea și romantismul. La fel ca în Simfoniile ulterioare, a III-a Scoțiana, a IV-a Italiana, a V-a Reforma , Mendelssohn-Bartholdy își folosește abilitățile de povestitor și ilustrator muzical pentru a surprinde frumusețea brută a arhipelagului Hebridelor, spiritualitatea și o frântură din istoria zbuciumată a Scoției, și trece sub tăcere răul de mare care l-a chinuit în timpul vizitei. Rezultatul este una dintre cele mai frumoase uverturi de concert din istorie, aparent neprențioasă pentru ascultători, dar care îi urmărește și după ce au părăsit sala de concert. Și din cauza acestei lucrări a fost compozitorul preferat al reginei Victoria, iar alături de Georg Friedrich Händel, rămâne unul dintre compozitorii germani preferați ai britanicilor.
Edward Elgar (1857 – 1934) este unul dintre compozitorii reduși la una-două lucrări în inima publicului. În cazul său, marșurile Pomp and Circusmstance (care a răsunat și la sfârșitul săptămânii trecute la încoronarea regelui Charles al III-lea al Marii Britanii)și Variațiunile Enigma, deși creația sa este mult mai vastă și mai profundă. Concertul pentru violoncel în mi minor, opus 85, l-a compus în ultima parte a creației sale. Elgar era deja demodat. Lucrările sale păreau prăfuite și stufoase față de cele ale lui Stravinsy, Schönberg, Webern sau Berg care își luaseră avânt pe firmamentul muzicii. Tema principală melancolică din prima parte i-a venit pe patul unui spital londonez, în 1918, încojurat de răniți de război. Premiera europeană din 1919, premiera americană din 1922, au fost eșecuri la public și au accentuat sentința de compozitor depășit. Abia în anii 1960 cu senzaționala celistă Jacqueline Du Pres și dirijorul Sir John Barbirolli, Concertul și-a făcut loc în inimile soliștilor și a publicului, fiind considerat azi unul dintre concertele de bază pentru cello, alături de concertele lui Vivaldi, Haydn, Boccherini, Schumann, Dvorak, Lallo. Lucrarea de mari dimensiuni, rămâne melancolică, umbrele și lumina luptând până la capăt. Un concert ce face cinste oricărui romantic.
Franz Schubert (1797 – 1828) este unul dintre cei mai îndrăgiți compozitori de către public, iar în rândurile artiștilor cunoaște acum o adevărată înviere. Dacă liedurile sale sunt un reper pentru toți artiștii lirici, în rândul pianiștilor și al dirijorilor, a avut o bună perioadă mai puțini fani. În cei aproape 31 de ani cât a trăit, a compus neobosit, indiferent de starea de sănătate și de dezamăgirile sentimentale. Succesul l-a ocolit în timpul vieții. Abia 20 de ani după moartea sa este descoperit de public și de critici cu ajutorul lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, Robert și Clara Schumann, iar mai târziu Franz Liszt și Johannes Brahms. În cei 15 – 16 ani de creație, Schubert traversează cu o viteză amețitoare faza de început în care este influențat de modelele Haydn, Mozart, Beethoven, Rossini (foarte la modă în Viena, la începutul secolului al XIX), și își formează propriul limbaj muzical. A fost o vreme elevul lui Antonio Salieri, la fel ca Beethoven. În scurta sa viață compune sute de lied-uri, câteva opere, messe, nouă simfonii. În Simfonia a IV-a pe care filarmonica o propune pentru joi seara (Schubert avea 18-19 ani când a compus-o) are deja propriul stil, propria voce. Pentru un tânăr lucrarea este de fapt prea tragică, dar când tânărul este scund de statură, nu chiar cel mai frumos tânăr, foarte cultivat, dar fără mare succes la fete și cu un start eșuat în carieră (tocmai fusese respins pentru ocuparea postului de Kappelmeister în Ljubliana) … Dramele personale, împletite cu dramele războaielor napoleoniene care lăsaseră urme și în Viena, instalarea dictaturii și cenzurii Prințului Metternicht, se topesc în această simfonie. Pentru public Simfonia Tragica devine un tablou al vieții omului simplu, care nu are șansa să fie protejat de bani și titluri, care nu se poate feri de loviturile istoriei, pentru care lumina și bucuriile sunt de scurtă durată, iar durerea și drama sunt îndulcite doar de credință. Doar Simfonia a VIII-a Neterminata întrece Tragica în profunzimea și complexitatea dramaturgică.
Oaspeții filarmonicii pentru acest concert sunt și ei tineri. Dirijorul maghiar Robert Farkas, care s-a format și sub îndrumarea lui Ivan Fischer, Dmitri Kitajenko sau Peter Eötvös, este în elementul său în spațiul muzical baroc, clasic, romantic sau contemporan, atâta vreme cât muzica îi vorbește. Dirijează de la lucrări orchestrale la operă cu același entuziasm, molipsindu-și colegii și ascultătorii.
Violoncelistul Octavian Lup, elev al maestrului Marin Cazacu, este deja un nume consacrat. Este atât celist al Operei Române București, cât și cadru didactic al Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj-Napoca. În paralel desfășoară o bogată activitate concertistică pe scenele din țară și din Europa, fiind deja cunoscut publicului din Amsterdam, Viena sau Hamburg.
Robert Farkas și Octavian Lup au sarcina de a traduce notele celor trei compozitori, dintre care doar Elgar a avut șansa să îmbătrânească, Mendelssohn a trăit doar 39 de ani, iar Schubert 31. În cazul concertului lui Elgar, ambii vor trebui să aducă ordine în lucrarea ce pare uneori stufoasă și nebuloasă, iar în cazul lui Mendelssohn și Schubert să păstreze textura transparentă a lucrărilor, în ciuda dramatismului lor, să ofere o seară care să rămână în memoria celor prezenți. Lucrările au greutatea necesară.
