Speranța începutului de an mai puternică decât dulcea neputință a robiei

0
235

Sunt un partizan al optimismului şi al credinţei în forţa binelui şi a dreptăţii, iar la cumpăna dintre ani trebuie să recunosc faptul că acest sentiment cunoaşte o anumită „recrudescenţă”, soră cu euforia.

Nu am înţeles niciodată ce forţă mă animă să cred cu atâta tărie că anul ce va veni, va fi infinit mai bun decât cel care tocmai a trecut. Să fie vorba de intensitatea dezamăgirilor din anul trecut sau de puterea dorinţei de a accede către „mai bine”?

De-a lungul existenţei am avut un singur moment în care nu mi-aş fi dorit sub nicio formă să se termine anul, de parcă aş fi trecut în altă dimensiune a Universului în noaptea de 31.12/01.01 şi de parcă dimineaţa, când m-aş fi privit în oglindă, mi-aş fi descoperit cea mai proastă versiune a mea. Mi-am dat seama repede că era doar o superstiţie bizară care bântuie mintea unui om încordat de perspectiva noului şi a schimbării.

Cu cât au trecut mai mulţi ani peste mine, pot spune că am dezvoltat o speranţă şi o dragoste abstractă pentru umanitate şi pentru binele comun, ajungând să nu-mi mai doresc foarte multe lucruri pentru mine, personal.

Poate tocmai dintr-o iubire egoistă faţă de mine însumi, visez ca un bezmetic în noaptea dintre ani la un sistem de sănătate eficient, la o justiţie dreaptă, la o educaţie performantă, la autostrăzi, la dreptate etc, de parcă dorinţele personale şi realizarea lor mi-ar aparţine doar mie, însă cum m-aş putea bucura de tot ceea ce am când în jurul meu credinţele şi speranţele poporului meu se năruie. Parcă nicăieri în lume mârşăvia nu a pătruns în cercuri atât de înalte. Dar de câte ori se schimbă stăpânii în ţară, eroii regimului trecut devin trădători, iar trădătorii fostului regim devin eroi. Orbiţi de dorinţa de a-şi apăra privilegiile şi hoţiile, vânzătorii de neam care ne-au făcut prezentul atât de „luminos” se cred eroii de mâine. Iată cum lupta de secole pentru putere, dar şi realizările măreţe rămân strâns legate de jugul la care tragem cu toții, supuşi.

Pentru a schimba ceva în această ţară este nevoie de trezirea intelectualilor cu spirit practic care nu îşi doresc doar să fie trecuţi pe lunga listă a cugetătorilor, iar spiritele de geniu nu ar trebui să rămână nişte personaje cu hainele roase în coate şi cocoşate de muncă. Acest popor nu mai are nevoie de martiri care şi-au  găsit sfârşitul în temniţe insalubre.

La începutul unui nou an încă mă frământă următoarea interogație: cum se face că un intelectual care este capabil să folosească mai multe cuvinte decât este necesar pentru a spune mai mult decât ştie nu poate convinge un auditoriu că trebuie să lupte pentru un ideal. Pentru binele acestei țări și pentru ca ceea ce sperăm să prindă contur, avem nevoie de  nişte luptători care să oprescă atât nedreptăţile politice, cât şi pe cele sociale și care să ne reamintească în fiecare zi că singura cale de a schimba ceva este calea învăţăturii. Ca formă de protest, ne-a mai rămas una singură, cuvântul pe care nu ni-l poate lua nimeni, iar cuvântul unui intelectual ar trebui să cântărească enorm. Oamenii educaţi şi de valoare din această ţară trebuie cinstiți și este nevoie să îi facem să înțeleagă că binele ţării pot fi chiar ei şi cu cât vor fi mai mulţi, cu atât vom avea puterea de a sufoca răul care, de cele mai multe ori, a învins doar prin superioritate numerică.

Vorbind despre intelectuali, este nevoie să învățăm să ne respectăm profesorii deoarece școala este pentru copii ca o a doua familie și în școală se formează generațiile viitoare, iar profesorii își oferă toată priceperea pentru a forma oameni pe un salariu mai mult decât mediocru, dar cu toate acestea, își fac meseria.  Gândiți-vă dacă nu cumva am ajuns în situația în care clasa politică, vândută pe un pumn de aur, s-a bucurat când forța de muncă bine calificată a acestei țări a plecat pe alte meleaguri. Orice națiune în care normalitatea primează își dă seama că, de fapt, oamenii bine calificați reprezintă echilibrul. Încă de la naștere, copiii noștri sunt asistați de stat, din toate punctele de vedere, atât al asistenței sociale, medicale, cât și în ceea ce privește învățământul și toate acestea nu costă puțin, iar după vârsta de 18 ani iau drumul pribegiei și aduc plus valoare altor popoare care îi adoptă.

Nu avem nevoie de resemnare şi de sacrificii pasive, acestea nu duc nicăieri, iar  umilinţa şi neputinţa sunt mai rele decât moartea. De aceea, nu ne-a mai rămas decât să protestăm şi să luptăm, să învăţăm să avem un scop şi o viziune pe care să le îndeplinim, deoarece orice viziune care nu se îndeplineşte este doar o iluzie. Dar oare câte iluzii a avut acest popor? Iluziile sunt cele pe care ni le-au vândut marile imperii de-a lungul istoriei, doar iluzii deșarte. Pentru un viitor mai bun, alegeţi-i dintre voi pe adevăraţii lideri, sprijiniţi-i şi nu uitaţi că avem nevoie de eroii noştri!

În ultimii 33 de ani de libertate și democrație contrafăcută, în statul român s-a reinstituționalizat o altă dictatură, mai periculoasă decât aceea anterioară, un aparat monstruos care se vrea întreținut din taxe și impozite, cât mai numeroase. Această pretinsă democrație este un simulacru care permite cele mai teribile subminări și manipulări, similare instalării statului comunist.

După 1989 am pornit la drum cu multe speranțe și visuri, iar astăzi ne lipseşte doar entuziasmul de acum trei decenii, pentru unii dintre noi au mai rămas însă speranțele. Încă mai aşteptăm acele schimbări care ne-au făcut să ne bată inima puternic în piept gândindu-ne că, într-o zi, ne va fi bine şi că toată zbaterea noastră nu a fost în zadar.

De 33 de ani tocmai speranţa bolnăvicioasă că mâine va fi mai bine, ne-a ţinut în viaţă, dar ne-a şi anesteziat gândul de răzvrătire împotriva unui sistem construit pe bazele unei perpetue josnicii a ceea ce se numește clasă politică. Ce mai poate anima poporul român? De unde ar putea să-şi mai găsească vreodată resursele pentru a rescrie un moment asemănător celui petrecut la 24 Ianuarie 1859?

Și tocmai de aceea, mi se pare din ce în ce mai mult că românii au fost atinşi de sindromul Stockholm, sindrom care îşi găseste explicaţii psihologice în evoluţia omenirii. Astfel, se presupune că, în general, oamenii nu pot fi supuşi la suferinţă perioade îndelungate de timp, iar când sunt captivi pentru o perioadă mai lungă de timp, fie o să-şi accepte nefericirea precum Sisif, fie vor ajunge să se identifice cu răpitorii. 

Sindromul mai poate fi explicat şi din punctul de vedere al evoluționismului. În istorie au existat și există multe practici care au implicat răpirea femeilor sau copiilor (vezi ienicerii turci care proveneau din copiii răpiți sau practica răpirii femeilor pentru a deveni soțiile răpitorilor). Femeile răpite care nu acceptau noul statut, care încercau să fugă sau nu cooperau erau omorâte, încarcerate sau pedepsite drastic. Pe de altă parte, femeile care se supuneau răpitorilor ajungeau să câștige favorurile acestora, să aibă o viață mai bună și să aibă copii. De-a lungul generațiilor aceasta ar putea să fi avut efectul de a selecta în populația respectivă acele gene care favorizau pasivitatea și solidarizarea cu răpitorii.

România şi-a văzut visul cu ochii după 33 de ani? A găsit dictatura pe care o căuta şi s-a solidarizat cu spoliatorii cărora nu le pasă de viaţa grea a bătrânilor necăjiţi şi bolnavi, acum o povară pentru buget, importantă fiind economisirea milioanelor de euro pentru a fi sifonaţi în contracte şi licitaţii trucate.

Scriind despre pasivitate şi solidarizarea cu duşmanul, mi-am amintit o cugetare a marelui istoric Nicolae Iorga:

„Când ne întrebăm ce rost are viaţa, ne asemănăm poate cu măgarul orb care învârte roata morii şi care e foarte nedumerit la ce serveşte necontenita şi dureroasa lui învârtire”.

„Necontenită şi dureroasă învârtire” aşa ar putea fi rezumată existenţa acestui popor dacă ne referim la ultimii 33 de ani şi nu ştiu nici cui serveşte durerea noastră şi nici dacă vom fi cruţaţi prea curând de ea.

“Democraţia îngăduie celor incapabili să ia deciziile cele mai importante. Conceptul de egalitate le va permite inculţilor să rămână inculţi, proştilor să rămână proşti, delicvenţilor să rămână delicvenţi. Conceptul de egalitate se va dilua în propriile-i consecinţe pentru că nu va fi recunoscută poziţia oamenilor de valoare, a celor cu experienţă, a celor serioşi. Valorile vor fi dizolvate de mediocrităţi.”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.