O vie polemică a izbucnit în Germania, cu precădere după terifiantele imagini ale crimelor de război săvârșite de armata rusă în retragere din regiunea capitalei ucrainene Kiev: este fosta cancelară Angela Merkel responsabilă pentru războiul din Ucraina?
Retrasă din funcție, Angela Merkel a condamnat invazia printr-un comunicat și și-a asumat decizia din 2008 de a nu conferi Ucrainei foaia de parcurs pentru aderarea la NATO, în cadrul summitului de la București. În rest, discreție. Așadar, sunt justificate criticile la adresa fostei cancelare?
Criticii Angelei Merkel – și nu sunt deloc puțini – nu contenesc să se întrebe: cum se face că o persoană crescută în Est, sub un regim comunist, a continuat cu atâta seninătate să aibă încredere într-un fost agent al KGB, care nu a încetat niciun moment să-și exprime regretul față de prăbușirea Uniunii Sovietice?
Cum se face că aceeași Angela Merkel a continuat să aprobe construirea conductei gazifere Nord Stream 2, în pofida tuturor avertismentelor partenerilor europeni și americani cu privire la riscurile creșterii dependenței de gazul rusesc?
Însuși noul lider al Uniunii Creștin-Democrate (CDU), Friedrich Merz, aflat acum în opoziție, se distanțează de politica ilustrei sale predecesoare, acuzând „câmpul de ruine lăsat în politica externă și de securitate germană în ultimii ani”.
Totuși, ar fi prea simplu să arătăm doar către fosta cancelară
În definitiv, ea nu a făcut decât să continue o politică de decenii a Germaniei Federale, de deschidere față de Moscova, inițiată de cancelarul social-democrat Willy Brandt, în anii 1970.
Cei care astăzi o critică atât de dur pe Angela Merkel ar trebui să privească și spre predecesorul ei, Gerhard Schröder, ajuns în consiliul de supraveghere al gigantului rus Gazprom și care i-a rămas, până acum cel puțin, fidel lui Vladimir Putin.
Spre deosebire de Schröder, Angela Merkel nu s-a abținut să denunțe încălcările libertății și represiunea oponenților din Rusia. S-a îngrijit de aducerea lui Alexei Navalnîi la Berlin după otrăvirea acestuia și l-a denunțat pe Putin. După anexarea Crimeei, în 2014, a fost printre promotorii sancțiunilor europene la adresa Rusiei.
Cu toate acestea, Angela Merkel și mai mulți lideri occidentali s-au înșelat într-un aspect esențial: au crezut că pot menține stabilitatea incluzând Rusia în contracte comerciale, precum cele de gaze, petrol și alte materii prime și investind în economia rusească. Sau acordând Moscovei ”respectul” după care aceasta tânjește, prin atragerea în formate politice de tipul ”Normandia”, alături de Germania, Franța și Ucraina, pentru implementarea Acordurilor de la Minsk din 2015.
Lecția amară a acestor săptămâni este că acest tip de realpolitik nu a funcționat.
În realitate, Vladimir Putin a văzut în aceste concesii doar niște semne de slăbiciune din partea Occidentului.
Consemnând criticile, se cuvine să observăm și schimbarea majoră de poziționare a Germaniei în raport cu Rusia, după invazie. Berlinului nu i-au trebuit foarte multe zile pentru a pune punct unei politici de decenii.
Iată ce spune acum președintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, fost ministru de externe și vicecancelar al țării sale:
„Aderarea la Nord Stream 2 a fost în mod clar o greșeală. Am ținut să construim poduri în care Rusia nu mai credea și despre care partenerii noștri ne-au avertizat. (…) Evaluarea mea a fost că Vladimir Putin nu ar accepta ruina completă economică, politică și morală a țării sale pentru nebunia sa imperială. Ca și alții, am greșit. (…) Bilanțul amar: am eșuat cu înființarea unei familii europene comune în care este inclusă Rusia. Am eșuat cu abordarea includerii Rusiei într-o arhitectură de securitate comună”, a spus președintele german într-o discuție cu jurnaliștii.
Azi, într-o mișcare nemaivăzută de decenii, Germania se înarmează, caută să scape de dependența de gazul rusesc și izolează Moscova. O recunoaștere a unor greșeli care nu au fost doar ale Angelei Merkel.
Ovidiu Nahoi
