Polul Sud a fost cucerit în decembrie, acum 110 ani

0
386

Pe 14 decembrie 1911 un om ajungea pentru prima dată la Polul Sud, în urma unei curse care a făcut înconjorul întregii lumi. „Outsiderul” Roald Amundsen înfingea steagul norvegian în unul dintre cele mai inospitaliere locuri de pe Pământ, devenind un erou național în țara sa. Căpitanul britanic Robert Scott, ajuns al doilea la Polul Sud, avea să moară alături de cei 4 bărbați pe care i-a luat cu el în cursă, devenind un erou mitic în Marea Britanie, statut de care s-a bucurat circa 6 decenii.

Rivalitatea dintre expediția britanică și cea norvegiană, fiecare hotărâtă să fie prima care ajunge în centrul Antarcticii, reprezintă unul dintre cele mai dramatice momente din istoria explorărilor.

Polul Sud era în 1909 una dintre marile bariere geografice rămase necucerite, fiind așteptat ca Statele Unite și Imperiul Britanic să intre într-o cursă aprigă pentru a-și înfinge drapelul în inima teritoriului arctic. Însă Frederick Cook și Robert Peary, cei mai renumiți exploratori americani ai vremii, au decis să se concentreze asupra cuceririi Polului Nord.

Între timp expediția britanică Terra Nova condusă de nava căpitanului Robert Falcon Scott luase un avans temporar în cursa spre Antarctica. Scott însă nu se grăbea, deși ar fi trebuit să fie mai atent la mișcările lui Amundsen. Programul său planificat pentru trei ani de zile implica pregătiri metodice și cercetări amănunțite pentru călătoria până la Polul Sud.

După ce a auzit de planificata cucerire britanică a Polului Nord, norvegianul Roald Amundsen a decis să își schimbe ruta și a navigat în secret cu nava sa, Fram, înspre Antarctica. În februarie 1911 acesta primea deja ofițeri britanici într-o tabără instalată pe calota de gheață Ross. „Nu există niciun dubiu că planul lui Amundsen reprezintă o amenințare foarte serioasă pentru al nostru”, scria Scott în jurnalul său, realizând situația. Cursa începuse.

Nava „Terra Nova” a căpitanului Robert Scott (FOTO: Archive Pics / Alamy / Profimedia Images).

Exploratorii britanici ai lui Robert Scott

Înclinația către artă și știință este una dintre trăsăturile lui Robert Scott pe care le știm cu certitudine. Talentul său literar s-a manifestat cel mai clar în jurnalul pe care l-a ținut, acesta stând la baza mitului despre viața sa și, mai ales, cursa mortală către Polul Sud.

În ceea ce-l privește pe Amundsen, acesta era descris de contemporani drept ursuz și fără scrupule, dar motivat să obțină rezultate. Un maniac al planificării până în cele mai fine detalii, el considera „aventurile” o consecință a unor pregătiri slabe.

Echipa condusă de Scott număra 65 de persoane, un număr uluitor de mare pentru o expediție a vremurilor respective, printre aceștia aflându-se membrii echipajului Terra Nova, 12 oameni de știință și un fotograf.

Căpitanul britanic a pornit în ultima etapă către Polul Sud nu cu 3 oameni, cum fusese planificat, ci cu 4: Oates, un cavalerist, Wilson, conducătorul programului științific al misiunii, Evans, aghiotantul lui Scott, și Bowers, un marinar care se alăturase expediției în ultimul minut. Un om în plus nu era o decizie salvatoare ci, dimpotrivă, presupunea un consum mai mare de resurse. Numeroși experți consideră că decizia precipitată de a porni înspre Polul Sud a fost fatală, cei 4 cărând mâncare și echipamente insuficiente.

Robert Scott scriind în jurnalul său (FOTO: Wikipedia).

Norvegienii lui Amundsen au învățat de la eschimoși

Echipa lui Amundsen în schimb ar putea câștiga orice maraton de iarnă modern. Nouă oameni au acostat alături de el în Antarctica. Aceștia nu erau intelectuali, ci au fost aleși în principal fiindcă erau bărbați puternici fizic, care aveau calitățile necesare pentru supraviețuire: ei schiau bine, erau navigatori calificați și, mulți dintre ei, știau cum să lucreze cu câini; doar doi dintre ei nu aveau deloc experiență în zona polară.

Amundsen i-a luat pe 5 dintre bărbați cu el în cursa pentru Polul Sud, în fruntea expediției aflându-se un campion la schi. Amundsen se familiarizase îndeaproape cu trucurile folosite de eschimoși pentru a face față frigului extrem, expediția sa fiind echipată cu hanorace și ghete de blană. „Voi cataloga orice expediție fără îmbrăcăminte de blană ca fiind inadecvat echipată”, nota Amundsen. El învățase de la eschimoșii, cu care trăise o vreme, și că tălpile săniilor trebuiau acoperite cu un strat fin de gheață, ca să alunece nestingherite pe întinderea imensă de zăpadă. În plus, cel mai potrivit animal de ajutor era câinele, un carnivor, nu poneii sau alte ierbivore cărora trebuia să le asiguri fânul necesar, adus de pe continent.

Însă cultul științei și al progresului, precum și trufia ascunsă în expresia „povara omului alb” tipică Imperiului Britanic, nu îi permiteau lui Scott să coboare la experiența unor indigeni înapoiați. Britanicii au purtat îmbrăcăminte de lână și haine cauciucate. Cercetările moderne – în special cele făcute în tuneluri de vânt – nu au arătat vreun avantaj semnificativ al acestor opțiuni.

Echipamentul folosit de Roald Amundsen comparativ cu cel al lui Robert Scott (FOTO: Biblioteca Națională a Norvegiei / Alamy / Profimedia Images).

Suferința, o cerință pentru exploratorii britanici

Tacticile lui Amundsen în schimb erau atât eficace cât și brutale. Echipa sa a pornit la drum cu 52 de câini husky din Groenlanda care au tras sănii de 400 de kilograme, încărcate cu mâncare și echipamente. Pe măsură ce bărbații ajungeau tot mai aproape de obiectivul lor, câinii erau sacrificați pe rând pentru hrană. Altfel spus, pe măsură ce încărcătura se ușura treptat, câinii de care nu mai era nevoie pentru transport erau transformați într-o masă. Doar 11 din câini s-au întors alături de echipajul norvegianului în tabăra de bază.

Planul complex de transport al lui Scott presupunea folosirea unor sănii motorizate, ponei mongoli și unii câini husky din Siberia ca rezervă. Britanicul plănuise ca în porțiunea finală a drumului până la Polul Sud proviziile necesare să fie cărate de oamenii săi. A fost un eșec previzibil: săniile s-au stricat rapid, poneii au murit de frig și câinii erau în număr prea mic. Scott și bărbații pe care i-a luat cu el și-au cărat sute de kilometri propriile provizii cu ajutorul unor hamuri de umăr legate de sănii. Fiecare dintre ei trăgea în jur de 100 de kilograme.

Scott credea că acest lucru reprezintă un avantaj – tradiția britanică stipula că un cercetător trebuie să își atingă obiectivul fără ajutor. Suferința transforma descoperirea într-o realizare.

Tablou de epocă despre expediția „Terra Nova” (FOTO: Archive Pics / Alamy / Profimedia Images).

Scorbut și foamete la Polul Sud

Eșecul strategiei de transport a lui Scott a dus la înfometarea oamenilor săi. Tragerea săniilor pe cont propriu presupunea o lungire semnificativă a duratei drumului și a numărului de calorii necesar pentru o activitate fizică atât de intensă. Iar oamenii lui Scott nu erau capabili să transporte cantitatea de mâncare de care aveau nevoie. Alegerea hranei a jucat și ea rolul ei.

Spre deosebire de biscuiții făcuți din făine integrală, ovăz și drojdie mâncați de norvegieni, cei ai britanicilor erau făcuți doar din făină albă. Membrii echipei lui Scott începuseră să sufere de scorbut și dereglări ale sistemului nervos din cauza deficienței de vitamina B încă de dinainte să ajungă la Polul Sud. Ei nu aveau suficientă mâncare pentru drumul de întoarcere și nu au avut suficientă forță pentru a ajunge la cea mai apropiată rezervă făcută în zăpadă.

În ceea ce privește nutriția norvegienilor, la întoarcere ei au început să arunce mâncarea în exces pentru a ușura săniile. Distanța dintre tabăra de bază a norvegienilor și Polul Sud era de 1.380 de kilometri. Echipa lui Amundsen a avut nevoie de 56 de zile ca să străbată distanța.

Săniile trase de câini erau încărcate cu provizii de peste jumătate de tonă, având rezerve generoase pentru drumul de întoarcere.

Norvegienii pozând alături de cortul pe care l-au ridicat la Polul Sud (FOTO: Biblioteca Natională a Norvegiei).

Deziluzie și apoi moarte

Pe 14 decembrie 1911, norvegienii au ajuns la Polul Sud unde au instalat un cort botezat Polheim („acasă la pol”). Ei au lăsat cortul în urma lor, acesta conținând echipament pentru Scott, o scrisoare adresată regelui Norvegiei și o notiță în care Amundsen îl întreba pe britanic dacă are amabilitatea să o livreze.

Echipa lui Amundsen a ajuns înapoi la bază în 43 de zile. Peste o lună mai târziu cortul era descoperit de britanicii care străbătuseră 1.500 de kilometri în 79 de zile, fiind pentru ei o surpriză foarte proastă. „Este o dezamăgire îngrozitoare și îmi pare foarte rău pentru camarazii mei loiali. Trebuie să renunțăm la toate visurile; va fi o întoarcere obositoare”, nota Scott în jurnalul său. Deziluzionați, înfometați și bolnavi, membrii echipei sale s-au întors pentru lungul drum înapoi. După ce au cutreierat prin zăpdată timp de încă 71 de zile, Scott și ultimii doi camarazi ai săi care rămăseseră în viață au murit de foame într-un cort pe care îl instalaseră la doar 40 de kilometri distanță de următoarea rezervă de hrană.

Cortul care conținea trupurile neînsuflețite ale lui Scott, Wilson și Bowers a fost descoperit în toamna lui 1912 de alți membri ai expediției Terra Nova. Scrisorile lor de rămas-bun și notițele făcute de aceștia, precum și scrisoarea lui Amundsen adresată regelui norvegian, au fost găsite alături de corpurile lor.

Ultima fotografie făcută de cei 5 membri ai echipei lui Scott, de la stânga la dreapta: Oates, Bowers, Scott, Wilson, Evans. Ei au atins Polul Sud pe 18 ianuarie 1912, la peste o lună după Amundsen (FOTO: Niday Picture Library / Alamy / Profimedia Images).

Norvegianul „necioplit” care a știrbit prestigiul Imperiului Britanic

După publicarea jurnalului lui Scott, presa britanică a declanșat o campanie anti-norvegiană puternică, una profund incorectă din perspectiva zilei de azi. Doar mândria imperială i-a împiedicat pe britanici să-l catalogheze direct pe Amundsen drept criminal.

Talentul literar al lui Scott a fost folosit pentru a transforma înfrângerea în victorie, moartea în agonie a membrilor echipei sale fiind considerată mai nobilă de către publicul britanic decât cursa atent planificată a norvegienilor. Moartea gentlemanilor din echipa lui Scott, considerată automat mai puternică în trup și spirit, a fost privită ca un accident nefericit. Toată aventura a folosit propagandei engleze de război, deoarece, în 1914, începea Primul Război Mondial.

O însemnare din jurnalul căpitanului britanic conferise expediției polare un aer mitic: cavaleristul Oates, care suferea de degerături severe și cangrenă, ieșise în frig din cortul instalat temporar, pentru a nu-i mai încetini pe ceilalți membri ai echipei în timpul lungului drum înapoi. Sacrificiul său voluntar a fost imortalizat de cuvintele notate de Scott în jurnal: „Ies afară doar și s-ar putea să stau ceva timp”.

Victoria „marinarului norvegian necioplit” a fost explicată de presa din Imperiul Britanic prin sosirea sa neașteptată în Antarctica, motivându-se că aceasta a stricat planurile de antrenament ale expediției lui Scott. Sacrificarea „plină de cruzime” a câinilor lui Amundsen nu a trecut nici ea neobservată. E posibil să-i fi inspirat pe ruși, o jumătate de secol mai târziu, în cazul cățelușei maidaneze Laika, prima ființă vie în spațiul cosmic.

În Norvegia, însă, Amundsen a devenit un erou național, moartea sa în 1928, la vârsta de doar 55 de ani, șocând întreaga națiune. Exploratorul norvegian a fost dat dispărut în vara acelui an în timpul unui zbor de salvare deasupra Arcticii. Trupul său nu a fost găsit niciodată, crezându-se că avionul în care se afla s-a prăbușit în Marea Barents, ucigându-i pe toți cei de la bordul său.

De abia în a doua jumătate a secolului XX cercetătorii au reevaluat într-o manieră critică expediția sa și a lui Scott către Polul Sud, iar în 2006 echipamentul și hrana folosită de cele două echipe au fost testate într-un experiment realist desfășurat în Groenlanda. Exploratorii britanici moderni nu au reușit nici de această dată să își atingă obiectivul, starea lor fizică deteriorându-se atât de mult încât medicii au insistat pentru evacuare.

Roald Amundsen și-a planificat mult mai bine și mai din timp expediția, incluzânf și stagii de pregătire în zona polară de nord (FOTO: Biblioteca Națională a Norvegiei)

Până la urmă avea să reiasă că Scott nu a fost acel om corect și eficient, pe care propaganda britanică l-a impus în opinia publică. Descoperirile incorectitudinilor lui Scott, publicate în anii 70 ai secolului trecut, au făcut ca britanicii să încheie mitul Scott din cărțile lor de istorie, în vremea premierului Margaret Thatcher. Printre altele, dacă Scott s-ar fi întors în viață, el planificase efectiv să conteste realizarea lui Amundsen și să susțină că britanicul ajunsese primul la Polul Sud, nu norvegianul. Un gând profund incorect, nepotrivit cu corectitudinea britanică.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.