Profesorul universitar Marian Popescu, despre fenomenul plagiatului: „Nu e nevoie să te invadeze Moscova. O faci tu, contribuind la devalorizarea școlii”

0
138

Marian Popescu este fondatorul Centrului pentru Integritate al Universității din București și expert al unui institut de cercetare a fraudei și plagiatului academic de la Geneva. Profesorul a fost și cel care a condus comisia de la Universitatea din București care a demonstrat plagiatul fostului premier Victor Ponta. Într-un interviu pentru Școala 9, profesorul face o analiză a fenomenului plagiatului de la noi, boală veche și departe de a fi vindecată. Un motiv posibil al celor care fentează sistemul: „pentru că nu mai cred în valorile compromise de școală”.

Marian Popescu

Profesor asociat la Universitatea din București (UB) și la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Marian Popescu a înființat, în 2017, Centrul pentru Integritate CARFIA. Organismul are, printre altele, misiunea de a oferi comunității academice modele de bune practici privind prevenția fraudei și plagiatului. 

„Plagiatul se poate dovedi la fel ca și furtul unui portofel, ca și devalizarea unei bănci, ca și furtul unei linii melodice sau ideea unui serial de desene animate”, spune Marian Popescu. 

Profesorul, care în 2012 a condus Comisia de Etică din UB care a demonstrat plagiatul lui Victor Ponta, explică cine a contribuit la transformarea fraudei academice în vârful unui iceberg numit impostură, care sunt consecințele, dar și ce ar mai fi de făcut pentru generațiile viitoare. 

„Mă îngrijorează că politicul nu pune preț pe verticalitate morală”

– Domnule profesor, cum vă simțiți, ca om care a muncit pentru a-și obține pe merit toate calificările, când vedeți că unii dintre cei ajunși în fruntea țării au primit titluri științifice pe baza unor lucrări plagiate?

Nu mă simt bine! Pentru că îmi pasă de ce se întâmplă în educație. Mă îngrijorează că, adesea, politicul nu pune preț pe competență, pe verticalitate morală. Dar, cel mai mult, mă îngrijorează că mulți dintre managerii școlii, precum și mulți dintre colegi și colege, atât din preuniversitar, cât și din universitar, nu pun preț. 

– De ce spuneți asta?

– Poate generalizez nepermis, dar ca să nu generalizăm nepermis ar trebui să cunoaștem, faptic, realitatea etică a școlii. De ce am ajuns aici? Ce fac universitățile de la noi, inclusiv cele mai bune, pentru a cunoaște această realitate, astfel încât – în caz că ea se dovedește dezastruoasă – să conceapă și să urmărească punerea în aplicare a unei culturi etice și de integritate în școală? Asta dincolo de regulamente, coduri de etică, care sunt utile dacă sunt bine făcute, dar care determină foarte puțin noi comportamente bazate pe asumarea valorilor morale. 

– Dumneavoastră ce soluții vedeți pentru a diminua, dacă nu chiar a opri, această practică a plagiatului?

– Cred că fenomenul plagiatului trebuie abordat din perspectiva redimensionării actului educațional. Insistența pe plagiat închide discuția, căci prea mult se insistă pe fapt și mai puțin pe consecințe. Sau, cum se întâmplă de multe ori, folosit politic, plagiatul concentrează atenția pe persoana plagiatorului. Cei care plagiază o fac pentru că «sistemul» le-a permis, i-a încurajat chiar, nu le-a oferit consistent și motivant calea onestă a muncii în școală.

Subfinanțarea cronică a educației și cercetării în România nu e deloc de neglijat. Dimpotrivă. Oricât de multe și aspre ar fi măsurile ce se pot lua, optimist e –  cu condiția să facem ceva cu cap – să avem în vedere restrângerea fenomenului dacă vrem să-i cunoaștem dimensiunile. Iar asta se face prin cercetări, sondaje etc.

Școala, dacă nu se schimbă, prelungește, în condițiile culturii digitale, insecuritatea cunoașterii, neîncrederea în știință, în ideea de competență și putere de a privi spre lumea de mâine.

Plagiatul, vârful unui iceberg numit impostură

– Domnul Nicolae Ciucă este al treilea premier, după Victor Ponta și Mihai Tudose, acuzat de plagiat, au mai fost și alți demnitari cu funcții importante acuzați de plagiat. Ce ne arată acest lucru?

– Că plagiatul a devenit vârful unui iceberg numit impostură.

– Și cum s-a ajuns la acest iceberg?

– S-a dezvoltat în timp din cauza a trei factori, cred:

  • Înlocuirea, adesea, a fondului cu forma sau inapetența de a da consistență noilor dezvoltări ale școlii – imediat după 1989 și, apoi, după semnarea acordului de la Bologna, în 1999;
  • Mărirea accelerată a numărului de furnizori de educație, în special universități, fapt care a determinat o inflație tradusă în slăbirea calității și anemierea fundamentului etic al școlii;
  • Birocratizarea excesivă a procesului educațional, care a dat „consistență” inflației, a determinat dezvoltarea unui mecanism al complicității la nivelul top managementului și al decidenților, și tot mai slaba acoperire valorică a diplomei de studii, cu consecințe majore asupra pieței muncii. 

Valul de plagiate revelate din 2012 încoace a subminat încrederea în școală. Poate pe nedrept. Vehicul fundamental, alături de cercetare, al proceselor de cunoaștere într-o societate, școala își vede atacată – în absența unei viziuni care să privească spre lumea de mâine – însăși misiunea sa de a forma modul de a se exprima al tinerilor ca putere de judecată, cuprindere a fenomenelor, comunicare adecvată cu sine și cu ceilalți.

Complicitatea la nivel înalt 

– Ar ajuta în vreun fel dacă în astfel de situații ar exista luări de poziție mai ferme din partea președintelui Iohannis și a Ministerului Educației?

– În ciuda evidențelor, produse mai degrabă de jurnaliști de investigație sau, rar, de vreun verdict al vreunei comisii de etică sau al vreunei structuri cu atribuții privind plagiatul, acțiunile celor doi pomeniți reflectă complicitatea. 

– La ce vă referiți?

– De pildă, președintele l-a aprobat, din nou, în funcție pe actualul ministru al Educației, acela care are tristul „privilegiu” de a fi favorizat, prin impuneri legislative, plagiatorii. Nu uităm, desigur, cazul Ponta, ordine de ministru care mimează preocuparea pentru etică, tocmai el (în decembrie 2014, ministrul Educației Sorin Cîmpeanu a inclus în Legea educației o prevedere care asigura dreptul de a renunța voluntar la titlul de doctor, n.r.)! 

Nici președintele, nici ministrul nu sunt în stare de poziții mai ferme. Mi-aș fi dorit să fie măcar ferme, dar nu a fost cazul. Situația președintelui e, în context, hilară, căci domnia sa a patronat marele proiect național „România educată”, în urma căruia școala românească nu dă semne că s-ar schimba. 

Cu copii, adolescenți, tineri și tineri adulți cărora școala nu le dă combustibilul necesar rațiunii, minții și sentimentelor. Ideea de apartenență, de încredere în limba pe care o vorbesc, de civilizație a relațiilor interumane pare un fum care dispare la prima pală de vânt. De ce fură sau plagiază mii și mii de elevi, studenți și nu știu câte cadre didactice? Poate pentru că nu mai cred în valorile compromise de școală.

– Așadar, spuneți că există o complicitatea între sfera politică și cea academică iar ea contribuie la existența fenomenului plagiatelor în România? 

– Complicitatea există, s-a creat în timp. Extinderea fenomenului e și „opera” unor miniștri ai Educației care au „îmbolnăvit” corpul școlii creând, de pildă, școli de noxe academice, așa cum Emilia Șercan dezvăluie de ani buni. E vorba de un titlu care, pentru „ciocoii noi”, înseamnă medalia socială a «deșteptăciunii», alături, firește, de beneficiile de care se bucură – indemnizație, acces în Barou, promovare pe post etc.

„«România educată» nu a dezvoltat ceva consistent” 

– Ați pomenit proiectul „România educată”. Cum l-ați caracteriza după cinci ani? Vedeți vreun efect concret al acestuia?

– Din păcate, proiectul nu acordă harta cu teritoriul educației. Nu a dezvoltat, după câțiva ani de existență, ceva consistent. Nu conține acea substanță, acel combustibil care să facă școala să țină cont de oamenii ei, de misiunea ei pentru lumea de mâine și, mai ales, să pună elevii/ studenții în centru, dincolo de atenția formală, birocratică ce le este acordată. Până la a face lucruri complicate, e bine să le facem bine pe cele simple. De bază.

– În 2017, ați înființat CARFIA, Centrul pentru Integritate al Universității din București. Încercați să construiți o cultură etică și de integritate în universitatea românească. E o misiune grea? Mediul academic este deschis, ați găsit susținere?

– Mi-am asumat conștient și de unul singur această misiune. Mi s-a părut că trebuie începută lucrarea, enormă, de însănătoșire etică a universității. Mai ales după anul 2012, cu plagiatul lui Ponta. Atunci, universitatea mea m-a sprijinit. 

Între timp, în universitatea mea, în ultimii ani, s-au derulat programe pe domeniul eticii și integrității pentru a da consistență preocupărilor în materie de etică și integritate. Trebuie să vă spun că tema nu provoacă mare entuziasm, etica și integritatea sunt privite cu o oarecare „distanță”, iar dacă poate fi îmbuteliată într-un curs – și astfel am bifat preocuparea –, mulți se simt bine.

– Sunteți și membru al Biroului IRAFPA – Institutul de Acțiune și Cercetare a Fraudei și Plagiatului Academic, Geneva. Spre comparație, în afară cum se fac lucrurile? Ce măsuri se iau?

– La IRAFPA avem o expertiză bazată pe cele peste 300 de cazuri de plagiat și proastă conduită în cercetare sau în mediul academic. Avem puse la punct metodologii de analiză a plagiatului, de conducere a unei medieri, de formare a consilierilor de integritate. Nu e vorba numai de măsuri, ci de cercetare a complexității fenomenelor negative din lumea academică. 

Încercăm să venim în sprijinul universităților punând la dispoziție instrumentele create, între care și o școală, emisiuni WEBTV și altele. Suntem un actor recunoscut în Europa. Cât despre plagiat, el se întâmplă peste tot, România nu face vreo excepție. Dar asta chiar nu ne încălzește cu nimic. Eu vreau ca tinerii să învețe cinstit de la oameni cinstiți. 

10 consecințe ale plagiatului

– Sunt și oameni care consideră că plagiatul nu e o abatere atât de gravă, că România și sistemul de învățământ au probleme mult mai mari. Care sunt consecințele negative ale plagiatului, poate mai puțin vizibile pentru cetățeanul de rând?

– S-a scris o mică bibliotecă pe tema plagiatului! Plagiatul e un furt de text, de idee exprimată în text sau în imagine, de grafice, tabele, date de laborator. Iei ceva din lucrarea altuia și folosești în lucrarea ta de la școală ca și cum tu ai gândit acel „ceva”. 

Spectrul plagiatului e larg. E grav pentru că atacă în fundamentele ei însăși ideea de cunoaștere care, prin furt, este coruptă. În loc de procesele corecte, oneste, bazate științific, pe metode, cercetare proprie, care să ateste atât efortul tău, cât și aportul adus la îmbogățirea unei specializări, a unui domeniu, tu furi și, în acest fel, calci în picioare drepturile unei sau unor persoane care au făcut o muncă onestă. 

Consecințele plagierii sunt zece, așa cum au fost stabilite de IRAFPA. 

  • Furtul unei opere originale atacă drepturile personalității care a creat opera, ori acestea sunt netransmisibile; aici, legiuitorul are adesea probleme în a încadra fapta;
  • Rezultatul unui comportament care încalcă dreptul ulterior al autorului sau autorilor de a publica rezultatele muncii lor, pentru că plagiatorul le-a publicat primul; pe de altă parte, apar frecvent situații când nu e vorba de opere publicate, ci de munca unor tineri cercetători furată de șefii lor din departament, laborator care o transformă în publicații purtând numai numele lor;
  • Încălcarea dreptului fundamental al cititorului de a avea acces la originea surselor de cunoaștere – sursă majoră, cred eu, a coruperii proceselor de cunoaștere în lumea academică, în știință;
  • Golirea de sens a operele produse, mai ales când plagiatorul „ciupește” din operele altora și le amestecă astfel încât nu-ți dai seama ce știe plagiatorul – altă sursă a răspândirii falsei științe;
  • Fraudarea sistemului academic. Fapt la ordinea zilei: falsurile din CV-urile academice unde apar lucrări care nu sunt proprii sau lucrări plagiate, care se obțin, prin fraudă;
  • O ușă deschisă către alte abateri asociate, în special prin fabricarea de date, însăilarea din mai multe surse, o gamă largă a cercetării neglijente – sloppy research (cercetare neglijență, n.r.);
  • Sursa suspiciunii și rușinii. Dezvăluirea argumentată a plagiatului discreditează pe toți cei implicați în proces și ei/ele ar trebui să fie făcuți responsabili pentru actul plagierii, în cazul unei lucrări de licență, masterat, doctorat;
  • O atingere a imaginii instituției de unde provine plagiatorul. Consecința este decredibilizarea diplomei, de pildă, a calității învățământului;
  • Produce serioase turbulențe în zona revistelor științifice în care apar articole plagiate – acestea sunt somate să retragă din circulație articolele plagiate, fapt care nu e simplu;
  • Un preț scump plătit de universități: timpul consumat cu analiza de către vreo comisie a cazului, salariile avocaților când se ajunge în instanță, timpul consumat de responsabilii afectați de cazurile de plagiat. Nu există compensații pentru vreo universitate atunci când aceasta face cinstit, corect ancheta plagiatului. (Școala 9)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.