Numele Emiliei Șercan este asociat, de ani de zile, cu investigații jurnalistice la capătul cărora au fost devoalați ca plagiatori, ca doctori impostori o serie de oficiali ai statului, nume mari de pe scena politică, din sistemul de securitate și apărare, din Justiție, din Poliție. Nu au determinat-o să dea înapoi nici înjurăturile, nici încercările de compromitere, de intimidare, nici chiar amenințarea cu moartea pe care a primit-o în urmă cu aproape trei ani de la un ofițer angajat al Academiei de Poliție, în timp ce investiga plagiate girate de această instituție.
Am invitat-o pe Emilia Șercan la un dialog despre cauzele acestei inflații de doctori, în număr mare plagiatori sau submediocri. Despre apetența foarte multor civili pentru studii postuniversitare în structuri militare cu care nu au nicio tangență profesională. Despre „rețelistica” de doctorate plagiate din universitățile militare – Academia de Poliție, Academia SRI și Academia MApN – care reprezintă o vulnerabilitate pentru sistemul de apărare al țării și despre unul din oamenii care au ocupat o poziție foarte importantă în acest tablou, generalul Gabriel Oprea, „la rândul său, produsul suprem al imposturii”. Despre inerția CNATDCU în privința retragerii abilitării conducătorilor de doctorat cu probleme grave și recurente și despre tergiversarea pronunțării pe cazuri de plagiat care vizează „zei ai zilei”. Despre ceea ce se poate face, de acum încolo, în toate școlile doctorale, atât cele din sistemul militar, cât și cele civile, pentru diminuarea fenomenului plagiatului.
„În România, problema acută în privința tezelor pentru care s-au acordat titluri de doctor este a calității lor”
CV Emilia Șercan:
Este jurnalist de investigaţie, cu peste 25 de ani de experiență în presă – a lucrat pentru „Curierul Naţional”, „Evenimentul zilei”, grupul de presă Realitatea-Caţavencu, iar acum pentru PressOne –, şi lector la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti.
A elaborat o teză de doctorat pe tema cenzurii, publicată la editura Polirom cu titlul Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă. De asemenea, a publicat volumul Fabrica de doctorate (Humanitas, 2017).
– Numărul doctorilor în ştiinţe pe care îi avea România era, potrivit unei statistici din 2016, de aproximativ 67.000, jumătate dintre ei obţinând titlul în perioada 2011-2016, o cifră imensă dacă o raportăm la resursele limitate ale sistemului academic de a genera doctori şi mai ales la lipsa contribuţiei lor ştiinţifice. Emilia, faci investigaţii jurnalistice pe această temă, de ani de zile. Ce generează această inflaţie de doctori?
– Aducând la zi această cifră, până în 2021 vorbim de circa 80.000 de titluri de doctor acordate. E, într-adevăr, o cifră mare. Dacă ne uităm, comparativ, la ceea ce se întâmplă în Europa, noi avem mai puține persoane care obțin titlul de doctor. Acesta însă nu este un indicator care să ne facă să spunem că stăm mai prost și am avea nevoie de un număr și mai mare de persoane care dețin acest titlu. În România, problema acută în privința tezelor pentru care s-au acordat titluri de doctor este a calității lor. Dincolo de plagiat, vorbim despre un număr foarte mare de teze de doctorat de slabă calitate. Asta rezultă pe de o parte din analizele de presă făcute, de mine, de tine, și de alți colegi de-ai noștri care au mai analizat teze de doctorat, pe de alta, din ceea ce susține mediul academic. Academicianul Viorel Barbu, care a fost și președintele CNATDCU în urmă cu circa patru ani, spunea că circa o treime dintre tezele de doctorat susținute până la acel moment, 2016-1017, erau plagiate sau de o calitate submediocră. Cam asta este și evaluarea mea. Dacă s-ar face o verificare a fondului lor, e posibil ca numărul să fie mai mare și să rezulte că nu atât plagiatul este problema, cât calitatea slabă, fără nici cea mai mică legătură cu ceea ce înseamnă rigoarea științifică.
Revenind la întrebarea ta, sunt mai multe cauze. Studiile doctorale s-au transformat într-un fel de afacere și pentru conducătorii de doctorat, și pentru doctoranzi. În primul rând pentru conducătorii de doctorat: dincolo de sumele de bani pentru coordonarea în sine, aceștia primesc bani pentru a face parte din comisiile de susținere a tezelor de doctorat. Apoi devenise ispititoare și ideea de a-și atrage la doctorat persoane care dețineau funcții sau aveau potențial de avansare în carieră. Astfel, doctoratul devenise pentru îndrumători un mijloc de a câștiga influență și de a obține acces la diverse zone de putere pentru că, nu-i așa?, e important să ai un fost doctorand care deține o funcție și care va răspunde la telefon când va fi necesar.
– Situația aceasta pare valabilă și din perspectiva doctorandului care se îndreaptă spre conducători de doctorat bine poziționați în anumite zone de influență sau spre anumite structuri. Așa s-ar explica, cred, orientarea unor civili care nu au nimic în comun cu sistemul de apărare, cu zona de intelligence spre universitățile militare.
– Da, vorbim în special despre persoane din zona politică. Dar am văzut că și multe persoane din zona de afaceri au căutat să intre în aceste universități militare, mizând pe o legitimare dată de faptul că au terminat studii aici, fie masterate, fie cursuri post-universitare, fie doctorate. În urmă cu vreo șapte ani, am văzut cartea de vizită a unui om de afaceri din România – era printre primii 100 cei mai bogați, cu o paletă largă de firme și zone acoperite de business-urile sale –, pe care își trecuse „doctor în securitate națională”. Pe el nu îl recomanda, deci, numele lui ca om ce afaceri, ci era „omul de afaceri x, doctor în securitate națională”. Pentru mine a fost șocant să văd așa ceva și să-mi dau seama că, în logica lor, legitimarea primită în urma studiilor făcute la aceste universități militare conta enorm.
– Poate nu doar în logica lor. Poate contează și în a altora, poate că în cazul unora studiile în aceste structuri deschid niște uși care, altfel, erau mai greu de deschis sau chiar rămâneau închise?
– Cu siguranță au existat și, probabil, mai există într-o oarecare măsură un soi de rețele subterane de influență, de putere. Eu am folosit de multe ori cuvântul „castă”. E o castă a acestor școliți la universitățile militare, și spun asta pentru că pe mulți dintre ei i-a legat un soi de complicitate. Nu pot să cred că tezele de doctorat ale unor persoane din politică, oameni care abia se exprimă corect în public, nu le stârneau o jenă profesorilor universitari care girau atribuirea de titlu de doctor pentru aceste persoane, cu toate că erau conștienți că acordă un titlu de doctor unei persoane care nu îl merită. Știu însă și persoane care nu au avut nici cea mai mică remușcare, deși erau conștiente că tezele de doctorat nu au fost făcute de doctoranzii lor; am informații că există situații în care unele teze de doctorat au fost făcute dacă nu chiar de profesorul coordonator, atunci de asistenții lui. Știau că participă la o șaradă, că tezele sunt mai mult decât jenante, că persoanele respective, întrebate la două ore după susținere, despre ce au scris în teză, nu ar fi știut să spună. Un exemplu este Mitulețu Buică, președintele Autorității Electorale Permanente. Când l-am întrebat ce titlu are teza lui de doctorat, mi-a răspuns că e la spălătoria auto și nu-mi poate răspunde. Poți să fii și în vârf de munte, asta nu înseamnă că nu-ți aduci aminte care e titlul tezei tale de doctorat!…
„CNATDCU nu a emis nicio decizie de retragere a abilitării profesorului care a coordonat o teză de doctorat plagiată”
– Surprinzător şi revoltător este că profesorilor care au coordonat teze de doctorat dovedite a fi plagiate, unele în proporţie foarte mare, nu li s-a întâmplat nimic – cu două-trei excepţii din zona universităţilor militare, în cazul cărora motivele par să ţină mai degrabă de neînţelegeri din interiorul sistemului –, deşi conform Legii Educaţiei le-ar putea fi retrasă calităţii de conducător de doctorat. Aşadar, „poate fi”, asta prevede legea, nu „se impune”. Crezi că ar trebui adusă o nouă modificare la Legea Educaţiei pentru a se lua măsuri împotriva lor?
– Nu. Legislația în materie de studii doctorale este foarte bună, poate cu mici amendamente pe ici, pe colo. De altfel, nu sunt o susținătoare a ideii de schimbare a legii când ceva nu merge. Nu, hai să aplicăm legea pe care o avem și după aia să vedem, din practică, dacă e sau nu suficient de bună.
Legea Educației, Codul Studiilor Doctorale, Regulamentul CNATDCU includ, toate, instrumente juridice clare, care permit anularea abilitării unui profesor de a mai conduce doctorate. Ai remarcat, însă, foarte bine: CNATDCU nu a emis până în momentul de față nicio decizie de retragere a abilitării profesorului care a coordonat o teză de doctorat plagiată. În plus, există și sancțiuni și mai grave: CNATDCU ar putea să ceară chiar retragerea abilitării școlii doctorale. Bine, nu e o decizie care trebuie aplicată la primul caz de plagiat, dar acolo unde plagiatele sunt recurente, ar putea face lucrul acesta.
– Cum îți explici această inerție? Mai ales că, în acești ultimi zece ani – să ne raportăm la perioada care a curs după devoalarea publică a plagiatului lui Victor Ponta –, s-a schimbat conducerea CNATDCU, nu au fost doar persoane controversate care cauționau plagiate.E vorba, probabil, despre protejare a colegilor de breaslă.
– Cred însă că în România sunt foarte mulți profesori riguroși care au făcut exact ceea ce trebuie să facă. Nu este exclus ca, la un moment dat, să fi fost păcăliți de doctoranzi, să se trezească după niște ani că un doctorand a plagiat, poate traducând dintr-o carte pe care, probabil, profesorul nu o știa. Dacă ești profesor, nu înseamnă că poți cuprinde cu mintea ta toți autorii care au scris ceva pe domeniul respectiv, pot fi sute de studii, de cărți.
Cazurile ar trebui analizate în mod particular și poate nu de la prima teză de doctorat plagiată să-i retragi abilitarea, dar dacă ai situații recurente, atunci îți poți pune întrebarea de ce CNATDCU nu acționează și nu separă lucrurile, deși are un rol important în igienizarea spațiului academic din România, deși are atribuția finală de verificare și de acordare a titlului de doctor.
„Decizia de verificare de către universităţi a tuturor tezelor de doctorat susţinute în perioada 1990-2016 este de o perfidie incredibilă”
– O verificare de către universităţi a tuturor tezelor de doctorat susţinute în perioada 1990-2016 – aşa cum a propus ministrul Sorin Cîmpeanu, în toamna anului trecut – este o măsură realistă, este o măsură care poate contribui la igienizarea mediului academic?
– Este cea mai mizerabilă decizie! Pentru oamenii care nu cunosc proceduri, poate părea extraordinară, dar este de o perfidie incredibilă!… El cere verificarea tuturor tezelor de doctorat din 1990 până în 2016. De ce până în 2016? Pentru că de atunci tezele de doctorat se publică pe o platformă a Ministerului Educației. Când se dă un astfel de ordin fără ca Ministerul Educației să vină cu o metodologie a analizei lor, iar universitățile se trezesc că sunt „obligate”, normal că se întreabă cum să le verifice pe toate? Singura variantă în care o pot face este să se folosească de mijloace electronice, adică de softul antiplagiat. O teză din anul 1997, de exemplu, dactilografiată la mașina de scris, va trebui în primul rând scanată, apoi transformată într-un document editabil, după care cineva va trebui să o „curețe” pentru a o transforma în pdf; deci o persoană va trebui să stea să citească o teză de 400 de pagini să vadă dacă nu are greșeli și abia după aceea lucrarea poate fi introdusă în sistemul care face analiză de similitudine. Cât va dura „ocerizarea” (OCR, Recunoașterea Optică a Caracterelor – n.r.) la universitățile tehnice tezele? Ce le va ieși după ce vor fi introduse în soft? Or, sunt mii de teze la o singură universitate. La Universitatea din București, de exemplu, în respectiva perioadă au fost susținute în jur de 7.500 de teze, cam la fel la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj. Ce faci, îngropi activitatea universităților? Cine va sta să verifice mii de teze de doctorat?
Dacă ar avea o minimă decență, ministrul Câmpeanu ar trebui să retragă acest ordin și să lase universitățile în situația de acum, dar să crească prevenția. Dacă domnul Cîmpeanu vrea să facă ceva, să introducă în educația socială, care se predă în școala generală, o parte de integritate care să abordeze chestiunea proprietății intelectuale, astfel încât copiii să învețe de mici ca atunci când iau de pe internet ceva, să citeze cu ghilimele. S-ar vedea efectele în anii viitori.
Prin această manevră, repet mizerabilă, domnul Cîmpeanu încearcă de fapt îngroparea chestiunii plagiatului. E o manevră gândită pentru a scăpa plagiatorii și nu să combată în mod real chestiunea plagiatului în România. Spun doar un lucru: ce se întâmplă cu teza de doctorat a domnului Cîmpeanu susținută în anul 2001? Dacă o bagi pe soft, garantez că softul nu va indica nimic suspect, dar poate că teza are conținut suspect.
Dacă ar vrea, să facă ceva pentru partea de prevenție, iar trecutul să fie deschis oricărei analize făcute de jurnaliști, de persoane din societatea civilă etc.
„În universitățile militare există o întreagă rețelistică de doctorate plagiate”
– Mulţi dintre doctorii ale căror teze le-ai descoperit ca fiind plagiate provin din sistemul de apărare şi siguranţă naţională. Este o întâmplare sau este un efect al mersului pe firul complicităţilor, după devoalarea plagiatului generalului Gabriel Oprea?
– E o întâmplare însuși faptul că m-am apucat să scris despre teza de doctorat a generalului Oprea. O făcusem pentru că în momentul respectiv am fost foarte revoltată de faptul că această persoană, care abia se exprimă coerent în limba română, fusese numită premier interimar de către Victor Ponta, care plecase să se opereze la un genunchi, în Turcia. Pentru că scrisesem încă din 2003 că Oprea era profesor, conducător de doctorate, tot timpul într-un sertăraș din mintea mea a exista ideea că nu a avut cum să obțină aceste grade universitare pe bune. Tot timpul l-am suspectat de impostură. Acela a fost declicul. Ulterior, întâmplător am descoperit lista doctorilor-„creație” ai lui Gabriel Oprea.
– Care, toți, își plagiaseră tezele de doctorat…
– Aproape toți. Teza de doctorat a domnului Florian Coldea a dispărut și a apărut ulterior – nu știm dacă nu într-o formă mai curată și mai parfumată. Pe lista aceea erau procurori, chestori, șefi din Poliție, fostul ministru de Interne Radu Stroe, fostul șef al Comunității Naționale de Informații din subordinea Cotroceniului, Daniel Moldoveanu, adică cele mai importante persoane din România care aveau legătură cu securitatea națională. Toți trecuseră prin mâna profesorului coordonator de doctorate Gabriel Oprea. Așa mi-am dat seama că în aceste universități militare există o întreagă rețelistică de doctorate plagiate, un sistem de complicități care a funcționat foarte bine în spatele sistemului militar ermetic, care s-a dezvoltat și care a înflorit.
„Generalul Oprea este, la rândul său, produsul suprem al imposturii”
– Generalul Gabriel Oprea ar putea fi, cred, un caz-şcoală de impostură academică și parvenitism profesional: de la modul în care şi-a obţinut teza de doctorat și gradul de general, la modul în care, invocând interesul naţional, şi-a constituit reţeaua academică, „năşind” un domeniu doctoral fără corespondent în vreo ştiinţă recunoscută internaţional – Ordine Publică şi Siguranţă Naţională – şi apoi înfiinţând acea controversată Academie de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale. Un pion foarte important, așadar. Cum ajunge un om mediocru din punct de vedere profesional să aibă o asemenea influență?
– Cu siguranță, și-a construit influența în timp și explicația ține de anumite zone putere la care a avut acces și care l-au susținut. Fără susținere, fără să fi fost împins, nu putea ajunge acolo.
Așa e cum spui, toată cariera sa, și academică, și militară, este pusă sub un mare semn al imposturii. El este, la rândul său, produsul suprem al imposturii. Dincolo de faptul că era profesor, a ajuns să fie creator de două școli doctorale, una la Academia SRI, cealaltă la Academia de Poliție, în domenii care nu există nicăieri în lume. Aceste școli doctorale au creat la rândul lor sute de doctori, dintre care mulți și-au plagiat tezele. Academia SRI a recunoscut că jumătate dintre teze sunt plagiate, iar la Academia de Poliție cea mai mare parte a celor 350 de teze susținute sunt plagiate. Celelalte, dacă nu sunt plagiate, sunt mediocre, cu siguranță. La Academia SRI, Gabriel Oprea nu a putut înființa școala doctorală fără aprobarea directorului SRI, care era pe atunci George Maior. De altfel, și acea Academie de Științe ale Securității Naționale a făcut-o împreună cu George Maior, care este și el profesor universitar și conducător de doctorate.
– Scriind despre aceste teze susţinute în mediul militar, ai ajuns în miezul problemelor şcolilor doctorale din cele trei universităţi militare ale ţării: Academia Naţională de Informaţii a SRI, Universitatea Naţională de Apărare a MApN şi Academia de Poliţie a MAI, în două dintre ele plagiatul dovedindu-se a fi cutumă. Cum îţi explici că formarea elitei de apărare, de siguranţă, de intelligence a ţării a fost dată pe mâna unor persoane fie mediocre, fie complice la perpetuarea mediocrităţii şi la fraudă academică? Este criză de oameni competenţi sau alegerea nu a fost întâmplătoare?
– La Universitatea Națională de Apărare plagiatul nu a fost regula de la bun început; acolo s-au degradat lucrurile după ce a venit Mircea Mureșan rector. La Academia de Poliție, degradarea majoră a început o dată cu numirea în funcția de rector a lui Costică Voicu. Din momentul acela, lucrurile au alunecat pe o pantă fără de întoarcere. S-au degradat atât de tare încât am ajuns astăzi în situația în care suntem șocați să descoperim că impostura, plagiatul și mediocritatea au devenit regulă în aceste instituții care ar trebui să formeze elita din intelligence, din sistemul de apărare, așa cum foarte bine ai spus, pentru care noi ar trebui să avem un respect deosebit. Aceștia sunt oameni care ne păzesc, care asigură securitatea țării, care sunt atenți la vulnerabilitățile interne, externe. Dar acolo, oamenii aceștia au devenit ei înșiși punctul sensibil al sistemului de securitate, au ajuns să reprezinte o vulnerabilitate majoră.
La Universitatea de Apărare, undeva în anii 2006-2007, a existat un mare dosar care a ajuns la DNA – și care a fost închis în mod ciudat – pornit de la un raport al Corpului de Control al MApN, care arăta că se dădeau titluri de doctor pe bani și grade universitare, academice, tot pe bani. Poate că dacă atunci DNA nu închidea acel dosar și verifica sesizările, azi nu am fi asistat la această situație. Complicitățile au fost de peste tot. Cei din Ministerul Apărării au știut ce se întâmpla la universitatea lor, probabil și cei de la Ministerul de Interne au știut, într-o măsură mai mare sau mai mică, ce era la Academia de Poliție. De asemenea, nu se poate ca George Maior, directorul SRI, să nu fi știut, să nu fi înțeles cine e Gabriel Oprea înainte de a-i da pe mână înființarea școlii doctorale în intelligence a Academiei SRI.
– Și a celebrei Academii de Științe ale Securității Naționale.
– Da, ASSN, Academia de ramură.
– Care, iată, rezistă, în ciuda articolelor de presă, a semnalelor din societatea civilă care atrăgeau atenția că funcționează ca o rețea ocultă, că este inutil bugetofagă, că nu vine cu nicio contribuție la zona de securitate națională.
– Da, iată din nou complicitatea sistemului, a clasei politice, a instituțiilor statului. Și Ministerul Educației, și însăși Academia Română au girat această mizerie. Adu-ți aminte de acea fotografie celebră de la lansarea ASSN, unde a fost și președintele Iohannis. În acea poză apăreau în primul rând, alături de Gabriel Oprea, plin de importanța momentului și a sa personală, președintele de atunci al Academiei Române, Ionel Valentin Vlad, șeful SRI, George Maior.
„Academia SRI a fost salvată, cred, de la ridicarea acreditării școlii doctorale de faptul că și-a reclamat singură tezele plagiate”
– Şcoala doctorală a Academiei de Poliţie a fost închisă, după numărul mare de plagiate, în mare parte devoalate de tine. O decizie similară nu a fost însă luată în cazul şcolii doctorale a Academiei Naţionale de Informaţii, deşi din 87 de teze susţinute în perioada 2010-2018, 41 au fost confirmate ca fiind plagiate chiar de către ANIMV, iar acestora li se mai adaugă câteva despre care a scris presa că ar fi plagiate, dar pentru care instituţia nu a dat un astfel de verdict. Cum îţi explici că a rămas în picioare?
– Decizia ridicării acreditării școlii doctorale a Academiei de Poliție a fost luată de doamna ministru Anisie în urma unei măsuri sancționatorii pe care a impus-o Consiliul de Etică și Management Universitar; acesta fusese sesizat că la Comisia de Etică de la Academia de Poliție erau blocate sesizările.
Cred că Academia SRI a făcut o mișcare inteligentă prin faptul că s-a dus și a reclamat singură tezele de doctorat plagiate. Cred că asta i-a salvat de la decizia de ridicare a acreditării școlii doctorale. Academia SRI nu a făcut obiectul unei sesizări la CEMU.
La finalul anului trecut s-a încheiat procesul de acreditare al școlilor doctorale din toată țara. Din câte știu, și Universitatea de Apărare, și Academia SRI au primit decizii de acreditare, cu unele condiții. Adică, nu sunt lucrurile roz, dar nici nu mai sunt atât de grave cum erau în urmă cu niște ani de zile.
La Universitatea de Apărare este de spus și ceva de bine: în timp ce eu scriam despre Academia de Poliție, ei au început să-și facă curat; în doi ani au reformat destul de mult școala de doctorală. În momentul de față nu mai sunt scoase 300 de locuri la doctorat pe an, ca în trecut, ci doar 13 locuri, iar numărul de conducători de doctorat a ajuns de la peste 90, cât era prin 2016 când m-am apucat eu să scriu, la 17. Din punctul meu de vedere, sunt și acum mulți, dar nu mai e nici un conducător de doctorat care să fi coordonat o teză dovedită plagiată; ultimul despre care am scris și căruia nu i s-a mai prelungit contractul este Constantin Iordache, conducătorul cu Constantin Mitulețu Buică. La fel s-a întâmplat cu Mihail Orzeață, conducătorul de doctorat al rectorului de la Universitatea Forțelor Aeriene din Brașov. Deci, acolo unde au existat vulnerabilități, ele au fost îndepărtate. E important când se corectează ceea ce a fost rău în trecut, și când nu se mai permite perpetuarea acelor practici. Asta trebuie să se întâmple în toate școlile doctorale, indiferent că vorbim despre sistemul militar sau despre cel civil: extirparea tumorilor, construirea unor bune practici care să fie valabile de acum înainte, iar pentru trecut vedem ce putem face ca să reparăm acolo unde s-au produs erori sistemice.
„E important ca identitatea oamenilor care lucrează în SRI să fie protejată”
– În ciuda a nenumărate scandaluri de plagiat, Academia SRI a primit undă verde pentru exceptarea de la înregistrarea absolvenţilor în Registrul Matricol Unic al Universităților din România, legea a fost promulgată la începutul acestui an. Estimezi că va contribui această derogare de la Legea educaţiei lucrurile la opacizarea, în şi mai mare măsură, a activităţii lor?
– Nu cred. Doctoranzii pe care îi vor înmatricula de acum înainte sunt obligați să-i anunțe pe site. În ciuda GDPR, adesea foarte prost înțeles, legea prevede că numele doctoranzilor trebuie publicat pe site, la fel al conducătorilor de doctorat. Deci, vom ști cine sunt doctorii lor.
În schimb, mi se pare normală protejarea numelor studenților lor de la licență sau masterat care ajung apoi să lucreze în SRI, pentru că e o chestiune care ține de siguranța națională. Îți spun despre o vulnerabilitate creată de instituție pe vremea lui George Maior: doi profesori de la Academia SRI și-au trecut numele pe niște cărți scrise de studenții lor de la masteratul profesional. Eu am văzut o asemenea carte, cu 180 de persoane care semnau studii. Întâmplător am recunoscut numele unei persoane de pe acea listă de studenți. L-am sunat pe respectivul, ofițer acoperit al SRI, care lucra într-o instituție a statului. Mi-a spus că au fost obligați să scrie eseurile respective. Doi dintre ei au făcut notă scrisă, menționând că refuză să-și publice eseurile, explicând că cineva ar putea face asocierea între numele lor și SRI. E important, deci, ca identitatea oamenilor care lucrează în SRI să fie protejată. Devoalarea este, de altfel, infracțiune. M-am întrebat dacă cei doi profesori nu comiseseră o infracțiune? N-am văzut însă vreo acțiune a statului care să vizeze devoalarea numelor celor 180 de studenți, unii viitori ofițeri SRI. De ce au făcut profesorii acel lucru? Pentru că legea le cere să aibă activitate de cercetare și sunt convinsă că cei doi și-au bifat ca activitate de cercetare respectiva carte, unde ei scriseseră două pagini de introducere.
„Cei acuzați de plagiat reprezintă o vulnerabilitate pentru instituțiile statului”
– Câte dintre cazurile despre care ai scris s-au împotmolit la CNATDCU? De unele nu se mai ştie nimic de ani de zile.
– Sunt mulți. De exemplu, procurorul general adjunct al României, Bogdan Licu. Chiar dacă el a obținut în instanță dreptul de a renunța la titlul de doctor, acest fapt nu ar trebui să interfereze sub nicio formă cu sesizarea de la CNATDCU. Apoi, îl avem pe domnul secretar de stat în MAI, Bogdan Despescu, care are de doi ani de zile sesizare de plagiat la CNATDCU. Mai este domnul Lucian Netejoru, șeful Inspecției Judiciare din cadrul CSM, care are sesizarea de patru ani. Domnul Mihai Tudose are sesizare din 2017, la fel fără verdict. Domnul judecător Matei George, de la Curtea Militară de Apel București, are sesizare tot din 2017. Robert Negoiță are sesizare din 2016. Deci sunt sesizări foarte vechi de plagiat pe care CNATDCU nu le soluționeză. Lucrul acesta ridică semne de întrebare. CNATDCU are, totuși, 45 de zile la dispoziție să se pronunțe.
Am auzit în spațiul public afirmații de genul că, prin aceste verdicte, ar fi vulnerabilizate instituțiile din sistemul de securitate națională. Nu, cei acuzați de plagiat reprezintă o vulnerabilitate pentru instituțiile statului. A, dacă statul român consideră că este în regulă să rămână în funcție o persoană care are verdict de plagiat, e alegerea statului român. Președintele Iohannis a ales să numească în funcția de prim-ministru o persoană care avea doctorat plagiat și sesizare la CNATCU. Mă refer aici la Mihai Tudose.
– Dacă ar fi să faci un top trei al celor mai toxice personaje care au contribuit din plin la consolidarea, într-un fel sau altul, a imposturii academice, la ce nume te-ai opri?
– Locul I – Sorin Cîmpeanu. Locul II – Sorin Cîmpeanu. Locul III – Sorin Cîmpeanu.
– O mențiune specială i-aș acorda lui Victor Ponta. Pentru că este cel care, în momentul în care a fost acuzat de plagiat, fiind prim-ministru în funcție, a demolat instituții, mă refer la CNATDCU, a demis din funcție oameni care puteau emite decizii de plagiat, a schimbat legislație, regulamente, proceduri și a setat standardul în privința raportării la acuzația de plagiat și la verdictul de plagiat. Victor Ponta a făcut foarte mult rău, comparabil cu cel făcut de Sorin Cîmpeanu.
